Emilia Baciu

Nada

2012-02-09T15:19:00.001+02:00

El tiempo pasa, pero no a mi favor. Cada día que se va es una oportunidad de la cual no aproveché, para convertir toda esta mentira en una verdad aguantable. Cada día que está - aquí y ahora - me parece un puñal que se afonda más y más en el corazón, para repetirme mil veces que el dolor está y no se va ir. Cada día que viene es un nuevo tren perdido.

Pienso, pienso mucho. Pero en vano. Y me pregunto a mi misma mil cosas; sin embargo, nunca me entero de las respuestas.

Siento, siento muchas cosas. Pero quisiera que venga aquel momento en el cual dejaré de sentir. Querer duele mucho. Talvéz olvidar o ser indiferente duele menos. Y si duele más, me da lo mismo. Sólo quiero no sentir más.

Roşu

2012-01-09T11:56:00.000+02:00

Eşti obosită. Nu ai dormit azi-noapte. S-a făcut dimineaţă. Hai, adună-te şi ridică-te. Du-te la baie, spală-te. Clăteşte-ţi ochii de oboseala vieţii. Curăţă-ţi buzele de toate înjurăturile spuse la nervi, de toată otrava înghiţită fără ştiinţă, de toate păcatele. Priveşte-te în oglindă. Cine e acolo? Cine? Aşa-i că te uiţi fără să te vezi? Parcă nu eşti tu, parcă e alt trup, cu alte secrete, cu alte dureri, cu alt suflet răvăşit... Deci? TU unde eşti? Unde te-ai pierdut, femeie? Ţi-ai lăsat fiinţa în lenjerii străine? Ţi-ai lăsat inima în alte atrii şi ventricule? Ce ai făcut cu tine, ha? Ce?!

Te simţi mizeră, pariez. Eşti doar o altă tipă pentru oricine. Pari a vagabonda, a hoinări fără rezultat în propriul sine. Mai aruncă o privire, te rog. Eşti urâtă, pe bune! De când ai cearcăne? De când te ascunzi sub straturi de vopsele ieftine? De când te-ai închis atât de tare în tine?

Sprâncenele - bine conturate.

Anticearcăn. Fond de ten. Pudră. Pari a avea un ten frumos.

Tuş. Fard 1-mediu, fard 2-închis, fard 3-cel mai deschis; pentru arcadă şi colţul interior al ochiului; oferă luminozitate.

Mascara. Genele inferioare mai întâi. Genele superioare pe urmă.

Ruj roşu pentru zile negre.

Blush. Nu vrei să vadă ceilalţi cât de palidă eşti.

High heels.

O rochie. Gri, să te pierzi în peisaj.

Un trench negru.

O geantă mare, în care să îţi poţi înghesui amărăciunea când simţi că explodezi.

O eşarfă violet bacovian.

Parfumul dulce al zilelor amare.

Hai, pleacă!

Ştiu că ai nevoie de forfota oraşului. Ştiu că vrei să te pierzi. Evanescenţă. Dar mai ştiu că nu pleci decât în căutarea ta. Şi-atât. Hai, fugi de ceea ce ai ajuns, în căutarea celei ce ai fost.

Eu te înţeleg. Şi nu te judec. Căci s-ar putea să mă trezesc într-o dimineaţă cu tine în reflexia oglinzii mele. Asta trebuie să însemne ceva, nu?

Celor care vor mai fi şi peste 20 ani

2011-11-23T12:48:00.006+02:00

A venit Octombrie - şi a trecut. A venit şi Noiembrie - trece şi el acuşi. Va veni Decembrie - şi poate ne vom regăsi privirile pe străzile oraşului nostru, pe sub căciuli, pe deasupra fularelor şi sub hainele groase, zgribuliţi de frig şi - de ce nu? - albi; de la ninsoare, de la anii şi experienţa care încep să se aşeze pe umerii noştri, tineri încă.

Am împărţit câţiva ani din viaţă - urându-ne, invidiindu-ne, iubindu-ne, admirându-ne, învăţând unii de la alţii, bucurându-ne de prezenţa unuia sau a altuia, întristându-ne de absenţa cuiva. Ne-am felicitat pentru reuşite, ne-am urat ”La mulţi ani!” din suflet an de an, ne-am făcut cadouri, am dăruit şi altora, am cântat colinde, am jucat volei şi am râs de nepriceperea noastră minute în şir, ne-am sfătuit - şi am dat sfaturile cele mai bune pe care le aveam la noi, am chiulit şi ne-am spus ofurile la o cafea în Femina de nenumărate ori, ne-am întins şi ambele mâini la nevoie, am plâns ca nişte copii la despărţire, ne-am îmbrăţişat întotdeauna cu mare drag, am copiat unii de la alţii, ne-am consultat în momentele de neştiinţă fără teama de a fi judecat ori subapreciat, am organizat un bal - şi a fost cel mai frumos!, am zidit treptat o cameră călduroasă şi ne simţeam bine doar la gândul că eram acolo, unul pentru celălalt.

Acum ne-am luat zborul cu toţii. Puişorii au învăţat să zboare, era timpul să părăsească cuibul, nu? Acum e şansa lor să admire noi orizonturi, să vadă de la înălţime un răsărit sau un apus de soare, să contempleze frumuseţea acestei lumi cu alţi ochi - cu proprii lor ochişori - gata cu viziunea prin prisma ochilor mamei; acum au ocazia să-şi demonstreze cine sunt, să îşi cunoască limitele şi să treacă dincolo de graniţe, acum trebuie să înveţe că e bine acolo unde e cald şi că e rău acolo unde e frig, dar mai ales să ştie că e bun şi puţin aer rece într-o zi toridă; acum trebuie să îşi caute hrană singuri - cu grijă - căci ştim prea bine că nu tot ce zboară se mănâncă; de acum vor începe să-şi pună paie şi lut deoparte, pentru a construi în timp un cuib mult mai frumos decât cel în care au trăit ei la început, pentru viitori puiuţi pe care îi vor avea.

De la malul unei mări liniştite vă urez tuturor o viaţă frumoasă şi fiţi siguri că doar de voi depinde să o aveţi astfel! Spor la învăţat, mult noroc şi putere - căci oricât de greu ar fi, nu degeaba se spune că după furtună iese întotdeauna soarele!

În speranţa unei amintiri frumoase,

Mă înclin.

Emilia

P.S. Sper din suflet să fim acei oameni despre care peste 20 de ani vom putea spune: Au trecut 20 şi... de ani, şi în niciun an nu a uitat să-mi ureze La mulţi ani! ori Crăciun fericit!

Ştii?

2011-09-09T17:34:00.004+03:00

Ştiu că ai momente în care eşti doar tu cu tine, cu acel interior ştiut doar de tine cel mai bine, desprins de un exterior în care poate totul este grozav, în care totul poate fi şi groaznic. Iar atunci, dialogul purtat cu tine poate fi unul pozitiv, încărcat de mulţumire personală, de încredere în sine, de laude la adresa ta, de optimism în viitor, de speranţă, de linişte, de bine. Sau negativ - plin de reproşuri, de nemulţumiri, de neputinţă, de dispreţ faţă de tine însuţi, de nervozitatea declanşată de faptul că există această imensă discrepanţă între ce faci - ce ai vrea să faci, ce ştiu alţii despre tine - ce ştii tu, ce afişezi - ce este în tine cu adevărat, ce sentimente împărtăşeşti cu ceilalţi - ce sentimente îţi încearcă sufletul. Iar lista poate continua...

Poate faci parte din acea categorie de persoane strălucitoare, din multe puncte de vedere, dar a căror strălucire păleşte în faţa celor pe care sclipesc pietre preţioase, aur, etichete cu brand-uri greu accesibile. Poate. Şi dacă într-adevăr te găseşti aici, ştiu că ai în suflet o furtună cumplită; ştiu că ţi-e ciudă că alţii nu au calităţile atât de fireşti ţie, dar au părinţi (şi îmi permit să subliniez acest cuvânt) înstăriţi, fapt care le atribuie din fire calităţi; şi nu e corect, nu?; ştiu că te simţi legat de mâini poate şi inutil, mergând pe premisa că orice ai face, pilele, cunoştinţele şi relaţiile vor trece întotdeauna drept cele mai bune. Aş minţi spunându-ţi că nu este adevărat, dar cred sincer că sunt şi oameni care ştiu să aprecieze un om valoros, atunci când îl văd. Şi fii convinsă că valoarea ta va fi observată, admirată şi împărtăşită celor care merită.

Mă tem însă ca nu cumva să acapareze societatea, cu număr majoritar, acele cazuri negative, acele cazuri în care banii fac mai mult rău decât bine. Mă abţin.

Mai ştiu că de multe ori ai lăsat visurile tale deoparte, în favoarea dorinţelor altora, ştiu că în sufletul tău creşte, pe zi ce trece, o aspiraţie fără limite, care-ţi permite să visezi: la ce ai vrea să faci, cu ce ai vrea să te ocupi, cum ai dori să fie casa ta, cum ai dori să-ţi fie viitorul. Şi fii sigură că vei reuşi. Ţine minte: nu este nimic care să-ţi pună piedici, în afară de propria ta persoană. Pentru că totul porneşte de la tine, de la gândurile tale, din interiorul tău. Acest interior care scârţâie, care se teme de eşec, care se teme de reuşită, acest interior care, fără să vrea, prin propria sa gândire cu influenţe negativiste, te trage în jos înainte de a încerca să urci.

Cea mai mare teamă suntem noi înşine. Vrem o şcoală anume, vrem o facultate anume, vrem un anumit serviciu apoi, vrem o anume casă, dintr-un anume oraş, într-o anume ţară. Ţi se pare că nu sunt specifică? Deloc. Toate aceste ”anume” sunt chiar acolo, te aşteaptă. Eşti gata să le trăieşti, să le simţi, să te bucuri de ele?

Nu a spus nimeni că e uşor, dar asta nu înseamnă că e şi imposibil. Nu eşti chiar atât de singur pe cât crezi, să ştii. Uite... mama sau tata sunt aici, cu tine, o soră sau un frate de asemenea, un bun prieten, un partener de viaţă. Nu eşti în mijlocul singurătăţii şi al pustietăţii. Sper ca tu să conştientizezi acest fapt. Şi dacă îţi lipseşte cineva dintre aceştia, şi te simţi şchiop, nu uita că te ai pe tine. Pe tine, care reprezinţi atât! Pe tine, care eşti minte, trup şi spirit.

Ştiu că ai momente în care eşti doar tu cu tine. Şi ştiu că uneori te cerţi, alteori de admiri. Indiferent de caz, ştiu şi că poţi ieşi cu zâmbetul pe buze din fiecare bătălie pe care o duci cu tine, în acest război care va dura o viaţă. Eu ştiu că poţi. Tu ştii?

Siamo qui

2011-08-08T09:48:00.007+03:00

Ai iubit vreodată într-atât încât să trăieşti în fiecare zi miracolul acestei vieţi alături de el? Te-ai trezit vreodată dimineaţa cu o mare poftă de viaţă, fie şi după 4 ore de somn, ştiind că alături doarme un trup care e numai şi numai al tău, cu o inimă care-ţi aparţine de atâta timp, cu nişte ochi adânc înfipţi în suflet? Îi săruţi umărul şi te duci să-ţi limpezeşti ochii. Apoi faci paşi spre bucătărie, unde pui de cafea, după care începi să-i faci un pachet pentru prânzul de la muncă. Ştii cât de bine se simt toate acestea? Să intre răvăşit de somn, să-ţi dea un ”mmneaţa” morocănos, apoi să se aşeze şi să beţi cafeaua împreună, să luaţi micul-dejun în 2. Să-l pupi de bun rămas, să-l cicăleşti ca o mamă cu chestii de genu: condu cu grijă! să papi! spor la treabă! ai grijă ce faci! nu te grăbi! să mă suni în pauză, bine? Iar el să zâmbească, murmurând ”da„ după ”da”, în timp ce-i descui uşa. Un te iubesc, o îmbrăţişare şi pleacă.

Ai aşteptat vreodată o zi întreagă, părându-ţi a fi o săptămână, o persoană? Ai trăit vreodată emoţia de a găti ceva pentru el, ştiind că urmează acuşi să se întoarcă acasă? (acasă... ce bine sună!) Ai făcut vreodată sute de paşi de la bucătărie la geamul din dormitor şi înapoi, aşteptând să-i vezi maşina jos, grăbindu-te, temându-te ca nu cumva să ajungă înainte de a fi gata totul? Ţi-ai deschis vreodată braţele atât de larg, pline de atâta iubire, pentru a-l lăsa să-şi odihnească pe umărul tău oboseala acumulată după o zi grea, preţ de câteva clipe? Ţi-a fost vreodată dor mai mare de cineva? Mai mult decât îi duci lui dorul preţ de 10 ore zilnic?

Ai avut vreodată satisfacţie mai mare decât chipul fericit al bărbatului tău, când vine acasă şi te găseşte acolo, veselă, într-o ordine deplină, cu masa aşezată, cu o bere în frigider pentru fiecare, cu cada pregătită, ştiind că nu are nevoie de altceva? Te-ai simţit vreodată mai importantă în viaţa cuiva decât într-o seară în care se cuibăreşte la pieptul tău şi vorbiţi despre cum au decurs orele fiecăruia, având întotdeauna timp să te răsfeţe, să-ţi mulţumească pentru tot fără a folosi cuvinte, să te privească neîncetat minute întregi cu un zâmbet larg pe faţă, să nu se sature de a-ţi spune infinit cât te iubeşte?

Ai fost vreodată mai mândră de un om? Mândră că e al tău, mândră că ştie de toate, că reuşeşte să te surprindă atunci când te aştepţi mai puţin, mândră că ştii că în inima lui toate cămăruţele îţi aparţin de şase ani? L-ai privit vreodată cu atât de multă iubire, fiind atât de fericită că e acolo, lângă tine, încât îţi dau lacrimile de bucurie? Ai avut vreodată momente în care ţi se pare că totul pare ireal, imposibil? Pentru că după atâţia ani, aţi ajuns cu adevărat împreună, după toate câte au trecut şi s-au petrecut?

Cine-ar fi crezut că o să ajungem aici? Aici, departe de toţi, la malul unei mări care ne-a găzduit fiorii îndrăgostirii în urmă cu aceşti ani, trăind fiecare zi, fiecare minut mereu împreună, fericiţi de iubirea ce ne umple clipele, bucurându-ne unul de altul? Îţi vine să crezi?... Iată... după şase ani... suntem aici! Doar noi şi marea...

Fugi, Teamă!

2011-08-04T14:07:00.001+03:00

„Mi-i teamă de tine, când eşti lângă mine; te iubesc când eşti departe de mine; fuga ta mă atrage, cântările tale mă opresc locului: sufăr, dar pentru tine, ce n-aş suferi eu bucuros!”

(Friedrich Nietzsche)

Nu. Nu înţelegea nimic. Nu ştia ce se petrece, ce a însemnat totul, ce ar trebui să facă, încotro să apuce. Doar plângea. Stătea pe o bancă (banca aceea) într-un parc (parcul acela) şi plângea. E tot ce voia să facă. Şi mai ales - era singurul lucru de care avea nevoie.

Era îmbrăcată cu nişte blugi rupţi, nişte teneşi uzaţi, un tricou şi un hanorac. Atât. Iar ploaia caldă de vară îi era complice. Oricine ar fi trecut pe acolo, la acea oră târzie din noapte, nu şi-ar fi dat seama că ea plânge. (Minciuni!) Şi nu-i păsa. Că era udă până la piele ori că zgribulea de frig. Nu. Dimpotrivă, credea că asta era o parte din pedeapsa ei, pe care o merita cu vârf şi îndesat. Aşa că plângea. Dădea afară tot năduful, toată suferinţa şi toată vina adunate. Era timpul să o facă.

Nu înţelegea nimic. Doar plângea. Într-o noapte de vară ploioasă, stând pe banca aceea, în parcul acela. Pierduse ultima persoană din viaţa ei. Ce ar trebui să facă? Încotro să apuce? Era singurul lucru de care avea nevoie. Plângea.

Trebuie să plec. Simt nevoia să merg undeva, oricât de aproape ar fi, oriunde, oricum. Singurul drum pe care îl știu este cel până la tușica.

„Tușica” era sora mamei, o persoană destul de bogată, mai mare cu câțiva ani, la care îi plăcea ei foarte mult să stea. O trimitea mereu să-i cumpere țigări și întotdeauna îi spunea să păstreze restul sau să-și ia dulciuri. Acasă nu avea parte de așa ceva.
Din păcate, relația dintre cele două surori nu a fost niciodată grozavă. Mama ei a fost o perioadă un fel de slujnică în casa mătușii, fiind cea care îi crescuse copiii și care se ocupa de curățenie. Ea era bătaia de joc. Niciodată nu-i păsase surorii mai mari de ea. Nu știa decât să petreacă și să arunce cu bani în stânga și-n dreapta. Însă dacă mama fetei ar fi avut nevoie vreodată de bani, nu i-ar fi dat sub nicio formă.

Așa că acolo mă duc. Sper să ajung, să nu mă rătăcesc. Oricum, nu am mai fost pe la ea de ceva vreme. Mi-am făcut planul: îi spun Anei să-mi aducă afară fustița aceea neagră în colțuri, cu fermoar la spate și trei năsturei în față, cămășuța albă cu volănașe și pantofiorii. Mă schimb în scara vecină, îi dau Anei înapoi hainele cu care eram îmbrăcată și plec, după ce îi spun surioarei mele să nu mă dea de gol.

Am ieșit din scară și am făcut dreapta. Când am ajuns la capătul străzii, am făcut dreapta din nou, până la intersecție. Știam că trebuia să traversez, așa că am așteptat să apară omulețul verde. Ce mare și aglomerat era orașul! Am mers drept înainte, pe strada principală. Știam că trebuia să ajung într-un loc cu o statuie mare în centru. Era un domn călare pe un cal. Pe atunci, nu aveam habar cine era, aveam să aflu mai târziu.

Am trecut pe lângă un magazin unde se vindea înghețată la cornet; era cea mai bună din oraș. Rămân 5 minute nemișcată și suspin după o bunătate cu vanilie și ciocolată. Mă fascina mașinăria aceea. Nu înțelegeam cum face onduleurile atât de frumoase și cum de nu cădea de pe cornet. Eu mai mereu mă trezeam cu ea în brațe, când îmi cumpăra mama, în timp ce noi și tata așteptam în mașină. Mă certa că nu sunt atentă și mă asigura că nu îmi mai cumpără niciodată. Minciuni, evident. Dar la vremea aceea le credeam.

La coadă stăteau fel și fel de oameni: țânci mai mari decât mine, mămici care țineau de-o aripă câte un copil răzgâiat, zbierând în gura mare; iar ele nu aveau o variantă mai bună decât să le-o închidă cu o înghețată prea rece pentru gâtlejurile lor firave.

Mi-a atras atenția un bătrânel simpatic tare: părea foarte mare pe lângă mine, purta niște haine elegante, ca tata când se ducea la serviciu, avea la buzunarul de la piept o batistă roșie, părul cărunt și puțin lunguț, o mustață comică și o pereche de ochelari micuți pe nas. Se pare că și eu i-am captat-o pe-a lui, căci nu-și lua ochii de la mine. Într-un final, m-a întrebat dacă nu vreau o înghețată. I-am spus că nu am bani, lucru -probabil- evident. De unde să aibă bani un copil de 5 ani?! A zâmbit cald și mi-a cumpărat una. I-am mulțumit frumos și am luat-o la fugă în secunda următoare.

Știam că aproape era o clădire cu muulte lucruri vechi și valoroase, așezate în vitrine. Ne-a dus doamna educatoare acolo odată. Și iat-o! De aici trebuia să merg tot înainte, să mai traversez o dată, să fac dreapta pe o potecuță vis-à-vis de magazinul de unde îmi luam dulciuri, apoi să fac stânga și să urc la etajul 4 în prima scară.

De multe ori visase locul acesta. Se făcea că era jos, la această scară, iar mama și tușica erau pe balcon și îi spuneau să urce. În zadar. Urca la nesfârșit, ușa acelui apartament nu o găsea niciodată. Cobora, se uita la ele, văzând teama și patosul din glasul lor, dar și neputința din al ei, care repeta perpetuu: „Nu pot să ajung...” Încerca din nou, apoi iar cobora. Același rezultat, aceleași acțiuni repetate până se trezea.

Mi-a deschis verișoara mea. Cu o uimire dusă la extrem pe chip, s-a uitat în jos pe scări, după mama sau tata. Văzând doar scările...

- Ești... singură? Ce cauți aici? Mama unde-i?

- Am fugit de-acasă.

A pufnit-o râsul.

- Intră... hai! Vrei ceva?

- Nu.

- De ce ești îmbrăcată așa frumos?

- Păi am ieșit în oraș. Doar nu era să rămân cu hainele de joacă, nu? Fetele mari nu se îmbracă frumos când ies în oraș?

Maria a râs iar. De fapt, asta a făcut tot timpul, de când am ajuns. Așa că s-a dus să se liniștească puțin, dând un telefon.

- Irina... ce faci? Nu, ce voiam să-ți zic... Uite...

Și bineînțeles, a urmat întreaga explicație. În jumătate de oră m-am trezit cu ai mei la ușă. Zâmbeau.

- Data viitoare când pleci, nu te mai întorci!

A fost tot ce mi-a spus tata. Și mi-a fost de ajuns cât să nu mai repet experiența. Oricum, mi-a plăcut.

III

Acum nu era decât o dependentă: de ţigări, de droguri, de alcool. Serile şi nopţile şi le petrecea pe marginea unei borduri, îmbrăcată aşa cum M. pe care o ştiam eu nu s-ar fi îmbrăcat niciodată, aşteptând o portieră să se deschidă şi să-i surâdă grosolan. După toată treaba asta, care cobora cu mult sub nivelul ei, lăsând-o, aparent, fără pic de demnitate, respect şi stimă de sine, se ducea în parcul acela, pe banca aceea şi plângea. Altceva nu ştia să facă. Plângea, fuma, se îmbăta. Orice ar fi făcut-o să uite de sine, într-un fel sau altul, până în dimineaţa următoare.

Odată se oprise lângă ea o bătrânică, ce ieşise să-şi plimbe căţelul - singura companie pe care sărmana femeie o mai avea.

- Trezeşte-te, copilă! Părinţii tăi unde sunt? Vrei să-i sun, să vină după tine?...

29.01.06, puţin peste miezul nopţii.

- Alo?
- Da?
- Familia Iorga?
- Da, ce s-a întâmplat?
- Doamna Iorga este?
- Da, sigur, imediat.

- Mama! Mama, trezeşte-te! La telefon!

În următoarele clipe nu am auzit decât ţipetele ei şi plânsu-i. Fragmente de propoziţii: când? ce-a avut? cancer? mama ei de boală! Da, da... plătesc. Când îl trimiteţi? Da... Apoi nu-mi răsuna în urechi decât glasul meu strigând perpetuu aceeaşi întrebare: "cum să moară tata?" Toată hărmălaia ce a urmat nu merită povestită. Cert e că acest eveniment a schimbat totul în viaţa noastră. Practic, ne-am rupt în două.

Azi, 1.02.11

Dragă Tată,

Inconştient, nu m-am simţit grozav; am preferat să stau în casă şi să nu am chef de nimeni. A trebuit să văd cinci pahare de grâu îndulcit pe masa din bucătărie ca să-mi amintesc că e al cincilea an acesta. Nici măcar nu pot spune dacă a zburat timpul sau dacă a mers cu încetinitorul. Ştiu doar că s-a rupt în două firul vieţii mele. Că am o viaţă înainte de acel telefon de la miezul nopţii la care am răspuns şi una după.

Iartă-mă că te-am uitat într-atât, că am păstrat cu tine doar câteva fragmente - dar nu ştiu de ce mi s-a şters totul. Nu mă-ntreba. Şi iartă-mă că nu te vizitez - pur şi simplu nu pot. Nu ştiu ce mă împiedică. Nu mă-ntreba.

Îmi pare rău că nu te-am cunoscut, că ai fost exact ca mine şi că felul tău de-a fi nu presupunea o afectivitate arătată la extrem. Dar sunt la fel ca tine şi te înţeleg perfect. Ştiu că nu-ţi stătea în fire, că pur şi simplu nu puteai, că oricât ai fi vrut, cuvintele încremeneau în mintea ta. Ştiu cum e. Şi ştiu cât îi doare pe cei din jur. De aceea mi-am zis că am să încerc să fiu altfel. Dar nu prea-mi reuşeşte, tată... Şi mi-e ciudă că mă uit uneori în poze şi am senzaţia aceea că nu te-am cunoscut niciodată. Iartă-mă şi pentru asta. Da, ştiu că ne-ai iubit. În felul tău care e atât de al meu acum!... Dar parcă-mi pare rău uneori că îţi semăn atât. Doi din patru deja e prea mult, nu ţi se pare? Doare indiferenţa, tată. Şi oricât de mult nu place acest lucru, am rămas să o cultiv în locul tău.

Nu ştiu cum ai fost. Felul nostru de a fi îi împiedică pe ceilalţi să ne cunoască. Deşi ştiu asta prea bine, poate mai bine decât oricine altcineva, mi-ar fi plăcut să fi lăsat garda jos măcar unul din noi. Dar iarăşi vin şi spun că nici asta nu e în firea noastră. Pentru că nu putem. Suntem încăpăţânaţi. Nu, tată? Şi puternici. Dureros e că nimănui nu-i trece prin cap ce ascunde această putere...

Nu-mi pare rău că sunt atât de mult „tu”. Îmi pare rău însă că sunt partea din tine care a adus o suferinţă tacită în sufletul unei fiinţe care te-a iubit o viaţă şi care, probabil, încă o mai face, fără să admită. Nu am reuşit să-ţi moştenesc capul de matematician, dar dragostea de lectură da. Şi-mi pare bine. Nu-mi pare rău că gândesc anumite lucruri la fel de drastic ca tine şi că am unele concepţii similare, dar o să-mi pară rău dacă voi fi atât de absentă din viaţa familiei mele, precum ai fost tu. Şi nu mă-nţelege greşit, căci eu te înţeleg perfect. Suntem aceeaşi structură, tată... Dar nu ştiu dacă ai reuşit tu să-ţi dai seama de asta în cei paisprezece ani, o lună şi o săptămână.

Sunt cinci ani de când mi-ai împărţit viaţa în două. Şi oricât de multe lucruri aş dispreţui la tine, îmi pare bine că suntem atât de la fel. Noi suntem puternici. Nu, tată?...

Iată unde era unul din părinţii M.-ei, bătrânico...

Nu peste mult timp s-a combinat cu Barosanu’. Ce-i plăcea la el? Mereu îi lăsa un bacşiş substanţial. În plus, era bine-făcut şi destul de influent în oraş; toţi se temeau de el, toţi îl iubeau şi toţi îl urau. Dar niciunul nu avea curajul să-l înfrunte sau să-l înfunde într-o puşcărie pentru tot restul vieţii, să plătească pentru fărădelegile comise.

Totul a decurs normal, ca o relaţie obişnuită cumpărător-vânzător, până când şmecheraşul s-a îndrăgostit, treptat, de M. Odată cu iubirea, a ieşit la suprafaţă şi gelozia, acompaniată de un înalt sentiment al posesivităţii.

A scos-o din afacerea aceea – din orgoliu, desigur – şi acum M. era – cum s-ar zice – iubita Barosanului. O purta pe la petreceri de bogătaşi, o răsfăţa şi îi făcea toate capriciile. O iubea într-adevăr, nu aveai ce spune. O iubea, până când i se urca alcoolul la cap şi îi sărea ţandăra dacă o vedea că-i fug ochii după alt băieţaş, şi apoi îi arăta el acasă.

Sărmana M... Asta nu era viaţă de om normal. Plătea luxul cu vânătăile.

Însă, cum toate au un început, au şi un sfârşit. S-a încumetat unul de printre ei să-l dea în gât pe Barosanu’, aşa că această etapă a vieţii ei a luat sfârşit.

A rămas cu casa, cu maşina şi cu nişte bănuţi într-un cont. Era bine. Dar singurătatea începea din nou. Se temea să nu ajungă iar de unde a plecat. Ce era de făcut?...

Cu B. am fost cea mai fericită femeie, dar şi cea mai nenorocită. Dureros a fost că a iubit un singur lucru mai mult decât persoana mea – alcoolul – şi aceasta avea să-mi aducă multe nopţi nedormite, multe cicatrici şi cuvinte care nu mai pot fi retrase, şi care au rănit adânc.

I-am mulţumit de multe ori pentru grija şi iubirea ce mi le purta, pentru că m-a ajutat, aducându-mă pe calea cea bună, atunci când nimeni nu mai era acolo pentru mine. Însă nu am să îl iert niciodată că tot el a fost motivul pentru care de atâtea ori am preferat să mă întorc în lumea aceea!...

Cu ce mă încălzeşte pe mine că îmi spune că mă iubeşte când e treaz şi are lumea la picioare, dacă în beţia lui regretă tot ce a făcut pentru mine şi mă învinuieşte pentru toată suferinţa lui? Spune că din cauza mea bea, că eu îl rănesc, pentru că nu am aceleaşi sentimente faţă de el şi că îşi stinge toată suferinţa cu alcool.

Însă eu i-am spus de la început că pentru mine dragostea nu mai există, că mi-e practic imposibil să mă mai îndrăgostesc, fiindcă nu merită nimeni absolut nimic. Dar nu m-a ascultat şi a sperat până în ultima clipă că îi voi spune într-o zi că îl iubesc. Dar nu am făcut-o. Nici măcar când era pe patul de spital, cu gloanţe în el.

- Acum poţi fi fericită. Ai scăpat de mine pentru totdeauna. Nu-mi mai dau ăştia drumul...

- Fericită am fost şi cu tine, însă prea puţin timp. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, B....

- Şi nu-mi pare rău. Nu puteam să-mi doresc să fiu în altă parte. Sper să iubeşti şi tu într-o zi. Iar când o vei face, dar numai tu, când nu vei primi nimic în schimb, să îţi aminteşti de mine. Căci abia atunci îmi vei înţelege durerea, şi abia atunci vei simţi aceeaşi nevoie de evadare şi de linişte, să fii doar tu cu tine, să uiţi de tot şi doar să plângi.

Cine-ar fi crezut?...

Bine că şi voi m-aţi părăsit. Tare dor v-a fost de tata, de aţi hotărât să-l urmaţi...

Sunt distrusă. Şi singură. Foarte singură. Nu mai am pe nimeni, înţelegi? Pe nimeni! S-au dus... s-au dus şi ele... Doamne! De ce? Nu ţi-a părut rău de tinereţea lor? Mi-ai luat singurele persoane fără de care nu aş putea trăi. Cum să fac? Încotro să mă îndrept? Spune-mi Tu! Hai!

Cui îi mai pregătesc eu micul-dejun, înainte de a pleca la şcoală? Cu cine mai beau cafeaua dimineaţa, alături de nelipsita ţigară? Cu cine mă mai uit acum la animaţii în week-end? Şi cine va mai fi acolo, să mă certe de câte ori merit, să mă îndrume şi să mă ajute?

Unde mi-ai dus toate bucuriile astea zilnice? Unde? Egoistule!

VII

Îi mai rămăsese o prietenă veche tare, printr-un colţ de ţară. S-a gândit să dea de ea, poate o ajută puţin, de dragul amintirilor. Era luminiţa de la capătul tunelului tipa aceea. Nu mai avea pe nimeni altcineva alături...

- Hei, Pau!

- Hei, M.! Ce mai faci, fato? De multă vreme nu am mai auzit de tine!

- Hm, binişor... Tu ce faci?

- Bine!

- Pau... uite... voiam să te rog să mă primeşti câteva zile la tine. Simt nevoia să plec puţin de aici. Ce zici? Mă poţi ajuta?

- Mai întrebi? Sigur că da! Când vii?

- Păi... cu primul tren.

- Te aştept! Sună-mă, să-mi spui când ajungi. Pa-pa!

- Bine, Pau. Mulţumesc...

Era fericită. Avea nevoie de plecarea asta. Nu o mai văzuse pe Paula de la moartea mamei şi a Anei, când a evadat tot la ea, în capitală. Să tot ai asemenea prieteni, nu? Abia aştepta să vadă ce-i oferă Bucureştiul de data aceasta...

Luasem primul tren spre capitală. Era lung drumul, iar eu – nerăbdătoare. După cum a spus, Pau mă aştepta la gară. Era tare bucuroasă că mă vede.

- Maamă, fato! Chiar că arăţi de parcă ai avea nevoie de o pauză. Ce s-a mai întâmplat?

- Multe, Pau, multe...

Ne cunoşteam de mici şi întotdeauna am apreciat-o pentru spiritul ei şi capacitatea de a citi şi de a înţelege oamenii. Are o inimă mare. Şi, la urma urmei, rămăsese singura în viaţă, dintre toţi.

Paula trebuia să cineze în seara aceea cu şeful şi colegii de serviciu. Nu mai ştiu ce sărbătoreau. Cert e că rămăsesem singură iar. Aşa că mi-am pus în plan să mă îndop cu ciocolată şi să mă îmbăt cu vin roşu. Direcţia supermarket, atunci!

De la standul cu dulciuri mi-am umplut căruciorul. Era un tip care mă privea cam insistent; am presupus că ciocolata era de vină. Colac peste pupăză, m-am trezit cu el în faţa mea la casă. Se ciondănea cu sărmana casieriţă: „Nu se poate să nu meargă cardul, luaţi-l pe acesta” (nici al doilea nu mergea); „Nu am bani la mine”, „Atunci daţi înapoi mâncarea!”, „Păi eu ce mai mănânc?”, etc. Mă enervase. Aşa că m-am oferit eu să-i plătesc. A strâmbat din nas, dar trebuia să mănânce, deci s-a văzut nevoit să-şi calce pe orgoliu.

- Îţi mulţumesc.

- Nu ai pentru ce, stai liniştit.

- Ba am! Promit să-ţi înapoiez banii!

- Nu-ţi fă griji. Nu mor acum pentru 20 lei.

- Uite... lasă-mă să te invit la cină la mine. Gătesc eu. Na, singurătatea te învaţă.

- Da, mie-mi spui...

- Poftim?

- Nu, nimic. Vorbeam singură.

- Şi? Accepţi?

- Hm. Ce-am de pierdut? Bine...

- Grozav! Spune-mi unde stai, vin eu să te iau. E ok aşa?

- Da...

M-am simţit ciudat. Într-un fel în care nu mă simţisem vreodată. Mi-a plăcut tipul, recunosc. Avea un căprui intens în ochi, o privire caldă şi un glas tandru şi masculin. Totuşi, simţeam că nu avea să se termine bine. Şi nici măcar nu ştiu de ce am acceptat. Nici măcar nu am stat să mă gândesc. Am zis da şi gata. Ei bine, asta e... Mă duc să mă pregătesc...

- Eşti... frumoasă. Poftim!

- Flori? Pentru? Şi de ce lalele?

- Pur şi simplu. Ce au lalelele? Nu-ţi plac?

- Ba din contră. Sunt preferatele mele.

- Ştiam...

- Poftim?

- Nu, nimic. Vorbeam singur.

Cât am mâncat, am vorbit nimicuri. Cu ce ne ocupăm, familie, viaţă, relaţii, copii. Banalităţi ale vieţii cotidiene. Odată cu paharul de vin avea să vină şi surprinderea mea...

- M... uite... Trebuie să îţi spun ceva...

- Te ascult.

S-a ridicat şi a deschis un sertar de la birou. A scos de acolo o fotografie înrămată.

- Poftim.

- Ce... ce înseamnă asta? Sunt eu! De... de unde o ai? Cum? Explică-mi!

- Linişteşte-te, M., linişteşte-te... Poza aceasta eu am făcut-o, în urmă cu un an şi ceva – doi, într-un pub din oraş. Lucram ca fotograf acolo. M-am îndrăgostit de tine atunci, pe loc. Şi de atunci te-am privit zilnic, sperând să te revăd într-o zi. Am întrebat de tine, dar nimeni nu ştia nimic. Până când am dat de Pau, care mi-a spus că tu stai în Iaşi. Atunci am realizat că se prea poate să nu te cunosc niciodată şi să fiu nevoit să mă mulţumesc doar cu fotografia ta. Vezi ce frumoasă eşti?... Mai devreme, când te-am văzut în supermarket, nu mi-am putut lua ochii de la tine. Nu-mi venea să cred că te revăd, după atâta timp de aşteptare! Am presupus că îmi vei justifica mirarea dând vina pe toate dulciurile ce le aruncai în coş, aşa că am reuşit să-mi scald iubirea în ochii tăi pe viu... Iar tot circul acela cu banii şi cardul, a fost o minciună. Speram să te înduri de mine şi să reuşesc să-ţi captez atenţia cumva. Fie şi enervându-te, în primă instanţă. Iartă-mă, M., dar voiam atât de mult să te cunosc!... Crede-mă, că numai eu ştiu ce singurătate am îndurat şi câte bătăi de joc. Prietenii mei s-au căsătorit, iar de mine au râs, căci stăteam şi aşteptam o tipă de la sute de kilometri distanţă, pe care o fotografiasem într-o noapte, într-unul din mulţimea de pub-uri ale capitalei, sărindu-mi în ochi din sute de oameni, pe care nu exista vreo şansă să o revăd vreodată... Totuşi... iată-te! Dă-mi voie să-ţi spun că tare dragă-mi eşti. Şi că am ajuns să mă îndrăgostesc pe zi ce trece mai mult de tine. Sunt tare fericit că te revăd... Iartă-mă, iartă-mă, te rog...

Eram statuie. Nu ştiam cum să reacţionez, ce să-i spun, ce să fac. Încă nu reuşisem să procesez toată informaţia, să-mi dau seama dacă m-a deranjat ceva sau nu...

- Tipule, nu eşti normal! Ce iubire visezi tu? Asta numeşti tu iubire? Eu i-aş spune obsesie. De cine să te îndrăgosteşti? De o poză? Fii serios! Du-te cu poveşti de astea la altcineva. Că eu nu mai am câţiva ani. M-a trecut viaţa asta prin multe. Mi-a luat tot. Mi-a luat omul care-mi spunea poveşti, făcându-mă să nu mai cred în basme, în Feţi-Frumoşi şi în Ilene Cosânzene. Iartă-mă tu că nu te cred, că o să ies pe uşa aceea şi că nu mă vei mai vedea niciodată! Şi promit să fie aşa de data asta!

- Dar M... Eu... eu te iubesc...

- Să nu te aud! Mincinosule!

Şi-am plecat, da... Şi nu am mai călcat de atunci în Bucureşti. Mi-a părut rău, era simpatic tipul şi îmi părea deosebit. Până când a început să-mi înşire bazaconii. Iubire! Auzi la el! Halal! Nu există aşa ceva...

De fapt, tipul ăsta chiar ar fi fost singurul dintre toţi pe care i-a cunsocut de-a lungul vieţii sale de 22 ani care ar fi iubit-o cu adevărat, şi care i-ar fi arătat ce sunt alea lacrimi de fericire. Nu i-a dat ocazia să-l cunoască, să o cunoască. Ar fi aflat că el crezuse dintotdeauna în dragoste la prima vedere şi că şi-a făcut o promisiune mai demult: când va fi să simtă că s-a îndrăgostit de la primul schimb de priviri, să iubească toată viaţa fata respectivă, indiferent. Şi să o lase să plece. Căci dacă va fi să fie a lui, se va întoarce. Şi s-a întors! S-a întors, dar ea nu ştia cine era în viaţa acestui om. Căci viaţa ei a învăţat-o să nu creadă în iubire, în zâmbet şi în frumos. Iar acum nu ştia cum se simt toate aceste, şi nu putea să dea crezare unor astfel de cuvinte, unor astfel de sentimente purtate de inima unui necunoscut...

VIII

De ceva timp, o vedeam din ce în ce mai des în parc. Tot pe banca aceea, cu acelaşi Dunhill în mâna stângă, aceeaşi agendă cu foi vechi, în care scria mereu de zor. Şi plângea. Nu cred că am văzut om care să plângă mai mult decât ea. Nu cred că am să înţeleg vreodată de ce plânge atât. După cine, pentru cine, pentru ce...

Se face jumătate de an de când o urmăresc ades pe aceeaşi bancă, în acelaşi parc, alături de banca mea, o ascult, îi înţeleg durerea şi îi sunt martor vieţii şi încă nu am avut curajul să îi adresez un singur cuvânt. Vreau să pătrund şi eu în culise, m-am săturat de scena pe care sunt nevoit să o văd atât de des!

Stai la un metru distanţă de mine de jumătate de an sau mai bine. Mi-ai ascultat plânsetul de nenumărate ori, mi-ai suportat tusea de fumătoare de tot atâtea ori, mi-ai fost martor al întregii vieţi şi, cu toate acestea, nu ai îndrăznit niciodată să te apropii mai mult. Iar eu, fără să vreau, ca o prostuţă am început să mă îndrăgostesc de tine. De ochii tăi calzi şi negri, de buclele tale îngrijite şi de zâmbetul tău naiv.

Ştiu că îţi doreşti să mă cunoşti. Să ştii ce se ascunde dincolo de atâtea lacrimi, atâtea ţigări şi atâta scris. De aceea, am să-ţi dăruiesc jurnalul acesta, să cauţi răspuns tuturor întrebărilor tale. Din păcate, când vei citi tu rândurile acestea, eu voi fi plecată demult. Căci nu mai rezist, nu mai îndur singurătatea asta, nu mai am ce face. Nu mai am pentru cine trage. Căci după cum ai văzut, am pierdut întreaga familie. Dacă au murit ei, eu nu merit să trăiesc. Am orbecăit prin timp şi spaţiu puţin, dar nu mi-am găsit locul, aşa că mă duc şi eu lângă ei.

Ai grijă de tine, frumosule. Şi să ştii că nu am plâns morţile astea şi nenorocirea mea, cât am plâns frumuseţea sufletului tău şi tristeţea pe care ţi-o provoacă al meu. Sper să mă ierţi într-o zi pentru asta. Şi ştiu că lacrimile mele nu îmi vor spăla vina. Dar m-am gândit să-ţi dau un răspuns, înainte să mă duc... Deşi vreau să te fac conştient de importanţa ta pentru mine, ştiu că greşesc. Să nu regreţi nimic. Nici tăcerea ta, nici lacrimile mele. Eu plec liniştită. Am trăit, în sfârşit, sentimentul acesta de linişte şi de iubire. Am văzut cum e să îţi poarte cineva de grijă, în ploi şi ninsori, şi cum nu se mai simte singurătatea în sufletul meu. Îţi mulţumesc, străine drag...

Am îndrăznit să mă duc la ea şi să o întreb cum o cheamă. Emanuela. Nu este un nume frumos? Mi-a spus că mă aştepta, mi-a înmânat jurnalul ei şi a plecat. Nu am întrebat-o nimic, nu am putut. I-am urmărit paşii cu privirea, până au coborât sub orizontul meu. Apoi, am deschis jurnalul şi am început să citesc. Acum eram eu cel care plângea, în parcul acela, pe banca aceea. Ce viaţă zdruncinată! Pe măsură ce citeam, găseam răspunsul la întrebarea „de ce plânge atât?”: după tatăl ei, după mama ei, după surioara ei. Acum înţelegeam. Avea după cine.

Însă ultima pagină avea să-mi dea gândurile peste cap. Avea să-mi provoace nopţi întregi de nesomn şi ore întregi de plâns. Am judecat-o că nu a învăţat ce e aceea iubire, mi-am dat cu părerea despre viaţa ei, când de fapt nu aveam habar de absolut nimic!

A iubit. M-a iubit! Şi tot pe mine m-a aşteptat. Din cauza mea a plecat atunci de la tipul acela. A orbecăit în aşteptarea unui cuvânt de la mine. A sperat să-i împărtăşesc sentimentele şi să o scot din mizeria ei de viaţă. A sperat. Până a văzut că nu mai are putere, şi nici motiv. Şi eu ce să fac acum? Unde să o mai caut? Cum să o mai salvez? LAŞULE! Şi eu am iubit-o, da... Acum rămâne să mă împac cu fuga ei şi să fac ceva cu paginile astea...

Nu te macină gândul că pierdem sentimentul de iubire din cauza celui de teamă? Că o lăsăm să ne domine sufletul, până ne duce la disperare? Nu te doare iubirea ei? Nu?...

Şi ultima persoană din viaţa ei eram eu! Şi m-a pierdut fără să vreau, fără să fiu conştient...

2011-07-04T13:57:00.001+03:00

Într-o zi, celor de care ţie ţi-a păsat nu o să le mai pese, dacă au făcut-o la un moment dat. Iar cei de care ţie nu ţi-a păsat, îţi vor arăta că lor le-a păsat dintotdeauna şi ca va continua să le pese, peste ani.

Poate...

2011-07-02T14:20:00.002+03:00

Poate o să ţi se pară într-o zi că pui prea multe, faci prea multe, ierţi prea multe, treci cu vederea prea multe. Nu te înfuria. Calmează-te, aşază-te frumos pe o bucată de pat şi pune-ţi următoarea întrebare: Numai eu fac asta? Şi ai şanse de peste 90% să găseşti un ”nu” clar şi răspicat drept răspuns, dacă faci parte din cazurile fericite.

Poate o să pierzi cândva jumătate de zi chinuindu-te să te faci frumoasă pentru el, iar el nu o să observe. Ştim că bărbaţii oricum stau prost la acest capitol, dar singura lui justificare va fi faptul că pentru el mereu - şi prin mereu vreau să spun 24/7 - vei fi frumoasă, chiar cea mai frumoasă. Trece-i cu vederea naivitatea, priveşte-te în oglinda în care te reflecţi aşa cum te vede doar el şi zâmbeşte. Vei şti că eşti unică. În plus, sunt sigură că ţi s-a întâmplat să nu observi măcar o dată că e proaspăt bărbierit.

Poate va veni o zi în care va primi un telefon de la un prieten vechi, care-l va invita să iasă la o bere. El va dori prezenţa ta. Refuză, dă-i libertatea de a sta la o bere, ca băieţii. Şi fii sigură că 90% din timp se va gândi la tine şi la cât de repede vrea să treacă timpul, să ajungă acasă. Şi poate tot într-o zi ca aceasta, vei ieşi tu cu fetele la o cafea. Şi foloseşti drept pretext faptul că vrei să te deconectezi puţin, că vrei să mai faci şi altceva, cu altcineva. Eşti sigură că următoarea întrebare după ”Ce faci?” nu va fi ”El ce face?” ?

Poate o să ţi se pară într-o zi că suferi prea mult, că ierţi prea multe. Nu eşti singura. Se poate ca cel de lângă tine să trăiască aceste sentimente la pătrat.

Love story

2011-06-26T13:33:00.003+03:00

În urmă cu aproape şase ani mă îndrăgosteam pentru prima dată, într-o seară de august, pe peronul învechit al gării din acest oraş, de un om pe care aveam să-l iubesc în ciuda tuturor celor care s-au perindat de-a lungul acestui timp prin viaţa mea. Un om despre care nu credeam că avea să se întoarcă la mine de atâtea ori, până în ziua în care avea să primească şi un răspuns afirmativ din partea mea, după 5 ani şi jumătate de insintenţe. Dar s-a întors, a ajuns tot la mine, tot la copila aceea de 13 ani pe care o cunoscuse, într-o vreme în care ea abia împlinise vârsta pe care o avea el atunci când îi picase cu tronc.

Ţin minte că mi-a spus atunci că nu mă va iubi nimeni aşa cum o face el. Şi aşa a fost. Dar ce crezare să dea o copilă acelor vorbe? Cine ar fi spus că te poţi îndrăgosti într-o clipă, că într-o sigură fracţiune de secundă aveai să rămâi atât timp cu ochii lui în suflet, adânc? Şi cine ar fi crezut că azi, după ani în care ne-am avut mereu locul nostru în sufletul celuilalt, vom sta în aceeaşi cameră dintre 2 etaje ale unui bloc, îmbibaţi în fericire (căci am aflat că există acest sentiment în adevăratul sens al cuvântului), fără a crede că - în sfârşit - putem spune că ne aparţinem?

- Nu mai vreau să aud de tine, lasă-mă. Dă-mi naibii pace o dată pentru totdeauna! M-am săturat să îmi dai viaţa peste cap de fiecare dată când apari. Te rog. Pleacă! Pleacă din inimă, din suflet, din minte şi din amintirile atât de preţioase... Dă-mi voie să-mi văd de viaţa mea, fără să o mai tulburi, fără să îmi stea pe creier faptul că locuieşti atât de aproape, încât mă doare.

A zâmbit, mi-a luat mâna dreaptă în ale lui şi nu a spus decât:

- În cât suntem azi? În 6. De azi înainte ai să numeri ani - auzi? - ani.

Şi am început să număr. Împreună cu el. Iar acum nu mai trec prin faţa camerei sale, gândindu-mă că acolo, undeva, în spatele geamului cu jaluzele albastre, pe pat ori la calculator e el - oare ce mai face? Acum trec prin faţa camerei noastre şi mă bucură gândul că în cinci minute vom fi amândoi pe pat, la calculator sau pur şi simplu în spatele acelei jaluzele albastre.

“If you love something, let it go. If it comes back to you, its yours forever.

If it doesn’t, then it was never meant to be.”

2011-03-20T19:56:00.002+02:00

Concediu pe o perioadă nedeterminată. :)

don't you?

2011-02-16T22:56:00.002+02:00

Nu te simţi uneori rupt de tot ce te înconjoară?

Companionship!

2011-02-08T14:54:00.005+02:00

Nu e cretin sentimentul pe care îl ai când vezi incapacitatea acestor oameni de a pătrunde dincolo de măştile pe care le poartă cei din jur, alături de care au petrecut ani din viaţa lor?

Ba da, e. Şi e şi mai urât când vezi cum vorbele curg în stânga şi-n dreapta, în necunoştinţă de cauză. Chiar se doreşte a ne lăsa descoperiţi şi mai uşor de citit decât o carte? De ce? Unde se duce farmecul descoperirii adevăratului om? Ce mulţumire să mai ai în această lume în care se vrea a merge toţi cu o pancartă la gât, pe care să ne descriem adevăratul sine?

De ce iubeşti, copile, să răneşti cu vorbe necunoscutul? Să-l judeci, să-l arăţi cu degetul şi să-l blestemi? Mai bine încearcă să-l pătrunzi, să-l descoperi şi să-l înţelegi. Îţi garantez că te va mulţumi înzecit un zâmbet din partea acestuia care-ţi devine treptat cunoscut, decât o lacrimă născută de răutatea ta pe chipul sufletului neştiut.

Îţi reamintesc că suntem oameni, nu animale. Nu ne-am născut pentru a ne mânca între noi doar de dragul instinctului de conservare. Scopul nostru trebuie să fie iubirea, de dragul dorinţei de perpetuare, de regăsire, de pace, de tovărăşie.

Companionship!

Emană afecţiune. Nu fi copil. Răutatea o să te roadă treptat, până când inima ta va deveni incapabilă de ceva bun.

Şi e cretin sentimentul pe care îl am când văd incapacitatea acestor oameni de a pătrunde dincolo de măştile pe care le purtăm cu toţii.

Nu te cunosc. Dar te iubesc. Cine spune că nu poţi iubi necunoscutul?

Nu mă cunoşti. Dar zilnic îţi ofer ocazia să o faci. Iar tu... Tu ce faci? Tu judeci.

In memoriam

2011-02-01T23:24:00.003+02:00

Îţi eram datoare cu rândurile astea. Şi ca de obicei, am uitat iar de tine. Nu ştiu cum se face că niciodată nu uit de 8 ianuarie dar data de peste 3 săptămâni nu am ţinut-o minte niciodată şi mereu am trecut peste ea fără să realizez, conştient, ce e cu ziua aceea.

Inconştient, nu m-am simţit grozav, e chiar sărită din postările mele; am preferat să stau în casă şi să nu am chef de nimeni. A trebuit să văd şase pahare de grâu îndulcit pe masa din bucătărie ca să-mi amintesc că e al şaselea an acesta. Nici măcar nu pot spune dacă a zburat timpul sau a mers cu încetinitorul. Ştiu doar că s-a rupt în două firul vieţii mele. Că am o viaţă înainte de acel telefon de la miezul nopţii la care am răspuns şi una după.

Iartă-mă că te-am uitat într-atât, că am păstrat cu tine doar câteva fragmente - dar nu ştiu de ce mi s-a şters totul. Nu mă-ntreba. Şi iartă-mă că nu te vizitez - pur şi simplu nu pot. Nu ştiu ce mă împiedică. Nu mă-ntreba.

Îmi pare rău că nu te-am cunoscut, că ai fost exact ca mine şi că felul tău de-a fi nu presupunea o afectivitate arătată la extrem. Dar sunt exact ca tine şi te înţeleg perfect. Ştiu că nu-ţi stătea în fire, că pur şi simplu nu puteai, că oricât ai fi vrut, cuvintele încremeneau în mintea ta. Ştiu cum e. Şi ştiu cât îi doare pe cei din jur. De aceea mi-am zis că am să încerc să fiu altfel. Dar nu prea-mi reuşeşte, tată... Şi mi-e ciudă că mă uit uneori în poze şi am senzaţia aceea că nu te-am cunoscut niciodată. Iartă-mă şi pentru asta. Da, ştiu că ne-ai iubit. În felul tău care e atât de al meu acum!... Dar parcă-mi pare rău uneori că îţi semăn atât. Doi din cinci deja e prea mult, nu ţi se pare? Doare indiferenţa, tată. Şi oricât nu place lucrul ăsta, am rămas să o cultiv în locul tău.

Nu ştiu cum ai fost. Felul nostru de a fi îi împiedică pe ceilalţi să ne cunoască. Deşi ştiu asta prea bine, poate mai bine decât oricine altcineva, mi-ar fi plăcut să fi lăsat garda jos măcar unul din noi. Dar iarăşi vin şi spun că nici asta nu e în firea noastră. Pentru că nu putem. Suntem încăpăţânaţi. Nu, tată? Şi puternici. Dureros e că nimănui nu-i trece prin cap ce ascunde această putere...

Nu-mi pare rău că sunt atât de mult ca tine. Îmi pare rău însă că sunt partea din tine care a adus o suferinţă tacită în sufletul unei fiinţe care te-a iubit o viaţă şi care, probabil, încă o mai face, fără să admită. Nu am reuşit să-ţi moştenesc capul de matematician, dar dragostea de lectură da. Şi-mi pare bine. Nu-mi pare rău că gândesc anumite lucruri la fel de drastic ca tine şi că am unele concepţii similare, dar o să-mi pară rău dacă voi fi atât de absentă din viaţa familiei precum ai fost tu. Şi nu mă-nţelege greşit, căci eu te înţeleg perfect. Suntem aceeaşi structură, tată... Dar nu ştiu dacă ai reuşit tu să-ţi dai seama de asta în cei paisprezece ani, o lună şi o săptămână.

Sunt şase ani de când mi-ai împărţit viaţa în două. Şi oricât de multe lucruri aş dispreţui la tine, îmi pare bine că suntem atât de la fel. Noi suntem puternici. Nu, tată?...

103

2011-02-01T02:06:00.005+02:00

Pentru că acum ne simţim de parcă am purtat 40 de ani pe umeri, nu 20, la 40 de ani ne vom permite să ne răsfăţăm ca la 18. Şi dacă va fi prea târziu, nu avem de unde şti. Dar vom fi sigure de faptul că vom merita. Şi nu, noi nu o să fim ca ei; o să fim mai ok din toate punctele de vedere. Şi am folosit ok pentru că "bune" e interpretabil, nu? Şi tu oricum eşti pe dinafară. Dar dacă te afli în aceeaşi situaţie, ridică privirea şi zâmbeşte. Te sunăm pe la 35-40 de ani şi pe tine. Să petrecem împreună, nu? Tu doar lasă-ne un număr de telefon.

101

2011-01-28T23:22:00.005+02:00

De ce trebuie să am atâta loc în inima asta imposibilă, atâtea cămăruţe pentru fel şi fel de oameni? Oameni care nu ştiu, care nu ştiu să aprecieze. Care iubesc de-o viaţă şi se resemnează doar cu a conştientiza acest lucru. Care iubesc cu toată fiinţa, dar nu ştiu să o arate, să o spună. Care iubesc, dar nu vor se recunoască - se tem.

Nu v-au ajuns atâtea? La ce veniţi la mine cu coada între picioare, pentru a vă cere iertare? Şi de ce mă învinuiţi pe mine pentru greşelile voastre? Săturaţi-vă, naibii, odată pentru totdeauna! Nu vedeţi că m-aţi secat de tot? Pentru ce duci dorul ochilor mei? Nu vezi că şi-au pierdut farmecul de altădată? Ţi se pare ţie că ei mai zâmbesc? Parcă aşa îţi plăceau, nu? Acum ce mai cauţi la mine, când totul se află în tine? în voi? Ce? Nu vedeţi că eu nu mai exist? Chiar nu se vede asta?! Nu observaţi că sunt răsfirată în atâţia voi încât eu am dispărut? Căutaţi-mă naibii tot în mintea voastră, nu vă mai jucaţi cu a mea. Scotociţi în sufletul vostru - lăsaţi-l pe-al meu să mai ofteze măcar. Adânciţi cuţitul în rana din inima voastră - a mea a încetat demult să mai bată cu drag. E-n moarte clinică. Ce mai vreţi de la ea?

Dezlegaţi-vă de mine şi redaţi-mi zâmbetul, privirea, sufletul, inima, mintea, mângâierea, îmbrăţişarea, sărutul, vorba, alintul, cântul, scrisul, cititul, privitul, râsul şi plânsul. Căci toate au rămas la fiecare dintre voi, ăştia care sorbiţi din mine de prea mult - aţi auzit? - de prea mult timp! Şi timpul ăsta nemernic, e atât de puţin!... Şi mie ce mi-aţi lăsat? Goluri ce nu mai pot fi umplute? Sentimente aruncate la gunoi? O inimă din care a muşcat care şi cum a vrut, şi pe care nu o mai pot întregi? O minte bolnavă, sătulă şi tristă? Un suflet ce caută lacătul care să se potrivească cheii ce-i atârnă de gât? Nişte ochi care mint? O gură care nu mai vorbeşte şi nu mai sărută? Un trup care nu mai ştie să ofere căldura unei îmbrăţişări? Nişte mâini care nu mai pot scrie, căci nu mai există nimic care să le dicteze ceva? S-au împrăştiat toate. M-am împrăştiat. M-am lăsat în bucăţi de voi, umplându-vă până la refuz. Şi v-am permis să deveniţi slăbiciunile mele. Îmi spune şi mie careva din voi ce vreţi? Ce naiba mai vreţi?...

Postarea numărul 100

2011-01-24T22:38:00.011+02:00

Tocmai am închis o carte primită de Crăciun şi începută de atunci, dar terminată abia peste o lună. Regăsindu-mă printre paginile ei, stau acum şi constat lucruri.
Mi-am dat seama că iubesc oamenii prea mult, poate. Fără motiv, fără să-i cunosc, fără să merite, fără să ştie, fără să-mi pară rău.

Şi mă gândeam că rămâi uneori fixat pe o iubire; şi parcă ai face orice pentru împlinirea ei; dar ştii că în momentul în care obstacolele vor fi trecute, vei realiza că nu a meritat efortul. Pentru că te hrăniseşi doar cu dulceaţa amintirii şi cu iluzia fericirii. Şi parcă nu e plăcut sentimentul. Dar totuşi nu mai suntem trecutul acela, suntem un prezent schimbat, ce va continua să se schimbe în viitor. Şi pe urmă vom rămâne trecut; şi atât. Dar vom şti că ne-am iubit, nu? De parcă ar conta la ceva! Şi ne vom minţi că am fi fost persoana cu care ne-ar fi plăcut să stăm multă vreme, până când acea Ea şi acel El chiar îşi vor arăta privirea. Poate e mai bine că ne păstrăm în amintire, nu? Şi dacă a fost să fie aşa, o fi avut totul rostul său, nu?

Şi iubesc amintirea acestor "ei" care au pus cărămizi de-a lungul anilor. Pe unii i-am iubit atunci, pe alţii apoi. Pe unii nu am ajuns niciodată să-i iubesc, iar pe alţii îi voi iubi o viaţă.
Şi-i iubesc şi pe cei cărora le sunt indiferentă. Şi de la ei am de învăţat ceva.
Şi-i iubesc şi pe cei care au trecut fugitiv prin mine, lăsându-mi o căldură aparte în suflet.
Şi-am învăţat să-i iubesc şi pe cei pe care i-am ţinut de mână la nevoie, pe cei cărora le-am oferit toată dragostea unei îmbrăţişări când mi-au cerut-o, iar acum sunt undeva aproape de departe, dar eu prea îndepărtată de memoria lor. Am să-i ţin aici, în amintirea zilelor din trecut când meritau. Poate li se va face dor într-o zi şi se vor găsi.

Şi parcă verbul ăsta prea banal şi zaharisit nu îşi găseşte rostul în mine. Dar loc - se pare că da. Şi iartă-mă dacă nu văd asta ca pe o slăbiciune. Dar mă bucur că am la cine să ţin, cu cine să vorbesc, pe cine să îmbrăţişez de dor, pe cine să ascult, pe cine să iubesc şi cui să-i spun asta. Şi par atât de mulţi aceşti ei care nu înţeleg ce valoare au cuvintele acestea când le spun!... De fapt... nu par... chiar sunt. Suficient. Atât.

Pe tavă

2011-01-17T17:37:00.003+02:00

N-am chef de nimic. Şi-s sătulă de atâtea. Şi mi-e dor de mulţi şi de multe. Şi-aş vrea să plec, să-i dau sufletului meu ocazia de a se linişti şi regăsi. Şi ţi-aş scrie romane şi poezii de dragoste. Şi mi-aş trimite scrisori în viitor, să-mi reamintesc atunci de trecutul acela acum prezent. Şi te-aş acoperi cu toată dragostea, doar pentru a naşte în tine sentimentul de regret, căci nu ştii şi nu meriţi. Şi i-aş urî pe toţi cu zâmbetul pe buze, să le curgă ochii de la strălucirea sa. Şi te-aş blestema, dac-aş şti că scap de tine pentru totdeauna. Şi mi-aş şterge trecutul, dacă m-ar ajuta cu ceva. Şi le-aş mai da şi la alţii alte puncte de vedere, căci ei par a fi prea limitaţi pentru vremea noastră. Şi-aş recunoaşte cu dragă inimă că mă cunoşti, dar nu eşti nici măcar pe-aproape. Şi oricât de dor mi-ar fi de tine, îţi şade bine distanţa. Şi oricât de dor mi-ar fi de el, mereu o să-mi fie şi mai mult, căci ştiu că acolo îmi zace o parte de suflet de care el are grijă. Şi oricât de groaznic sună viitorul, trebuie să fie o potecă însorită pe undeva. Şi chiar de-aş pleca, aş rămâne în tine înzecit. Acest tine care devii pronume colectiv. Şi mi-aş şterge trecutul, dacă n-aş şti că el mă şlefuieşte cu fiecare zi ce trece. Şi te-aş blestema, dacă nu te-aş iubi atât. Şi i-aş urî pe toţi cu zâmbetul pe buze, dar deja surâsul doare - ura nu rezolvă nimic. Şi te-aş acoperi cu toată dragostea, dar încă nu mi-ai arătat ochii, să mă pierd în ei. Şi mi-aş trimite scrisori în trecut, poate nu aş mai fi pierdut atâtea momente şi atâţia oameni din neştiinţă. Şi ţi-aş scrie romane de dragoste, dar mai aşteaptă; şi poezii ţi-aş scrie, dar nu am găsit încă versul preferat al inimii tale. Şi am să plec, că de prea mult timp mă roagă sufletul s-o fac; dar nu acum, dă-mi timp... Şi mi-e dor de multe, şi-o să-mi fie mereu; şi mi-e dor de mulţi, dar până într-o zi. Şi-s sătulă de atâtea!... Şi n-am chef de nimic.

Interviu Andra Oancea

2011-01-14T13:21:00.004+02:00

Reporter: Deşi te ştiu de câţiva ani, nu pot spune că te cunosc câtuşi de puţin. Cu toate acestea, am o părere bună despre tine şi consider că eşti o persoană foarte sigură pe ea, inteligentă, cu principii bine construite şi talentată. În situaţia mea se află probabil mulţi alţii, aşa că te rog să ne împărtăşeşti din părerea pe care o ai tu despre tine, din ce ai ajuns să te cunoşti până acum.

Andra: Nu îmi place să vorbesc mult despre mine, lăsându-mă deschisă doar celor care au dorinţa de a mă cunoaşte. Deşi odată cu liceul au intervenit anumite schimbări în personalitatea mea, pot spune că am rămas la fel de nehotărâtă din toate punctele de vedere, dar încrezătoare în forţele proprii şi că îmi place să acţionez doar atunci când ştiu că rezultatele vor fi cele scontate.

Reporter: Te afli la vârsta adolescenţei, considerată de mulţi o etapă dificilă şi definitorie în formarea personalităţii. Cum vezi tu această perioadă prin care treci? Care sunt lucrurile care contează cel mai mult şi care consideri că ar trebui să fie priorităţile unui adolescent?

Andra: Perioada adolescenţei este una foarte grea; în primul rând ne schimbăm personalitatea, câştigând experienţă în domeniul „oameni”.

Pentru mine, prietenia contează cel mai mult şi sunt norocoasă că am intrat la liceu cu cea mai bună prietenă, omul pe care mă puteam baza şi în care aveam încredere. De-a lungul anilor am pus atât bazele multor prietenii, cât şi punct unora dintre acestea. Totul a pornit de la dorinţa de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, fiind o persoană căreia îi place să fie înconjurată de mulţi amici, dar totodată conştientă de cine-i sunt adevăraţii prieteni. Dacă m-ar întreba cineva dacă regret că mulţi dintre aşa-numiţii prieteni s-au dovedit a nu fi nimic mai mult decât simple cunoştinţe, aş răspunde cu un „nu” categoric, pentru că am ajuns să-mi dau seama ce fel de prieteni vreau alături şi de cât de greu este să-ţi găseşti prietenul perfect.

Un alt aspect important este încrederea în sine, împreună cu evaluarea corectă a capacităţilor noastre. Merg pe ideea: „dacă alţii pot, eu de ce nu aş putea?” şi consider că în evoluţia noastră ca indivizi sociali trebuie să apreciem sfaturile primite şi să dăm ascultare criticilor.

Cât despre priorităţi, acestea diferă de la un adolescent la altul. Fără a dori să influenţez alte opinii, prioritatea mea este hobby-ul – fotografia – care a pierdut teren în ultima perioadă din cauza studiilor, iar în final, lucrurile care mă fac să mă simt bine: literatura, muzica.

Reporter: Ştiu că fotografia este pasiunea ta. Când ai ţinut pentru prima dată un aparat de fotografiat în mână şi ai ştiu că asta vrei să faci?

Andra: Prima oară când am ţinut un aparat de fotografiat în mână a fost în clasa a şasea, însă nu asta m-a determinat să mă dedic fotografiei, ci fotografia în sine. Am considerat-o a fi o cale mai uşoară de a-mi exprima gândurile şi de a-mi dezvălui, treptat, personalitatea.

Reporter: Ce reprezintă această formă a artei pentru tine? Îţi place într-atât încât ţi-ai dedica restul vieţii fotografiei?

Andra: Pentru mine fotografia este mai mult decât o dorinţă de a-mi arăta felul de-a fi; e plăcerea de a pune un zâmbet sincer pe chipul celorlalţi, în ciuda lipsei de perfecţiune a fotografiei în care se oglindesc.

Îmi place, dar aş păstra-o doar ca pe un refugiu şi ca pe o modalitate de a mă binedispune atunci când nimeni nu e capabil să facă acest lucru, preferând să-mi transpun sentimentele într-o fotografie, chiar dacă nu va deveni publică.

Reporter: Pozele sunt o formă a amintirii, unul din lucrurile cele mai preţioase ale omului. Ele au rolul de a imortaliza momente speciale, pentru a nu fi uitate. Din postura de fotograf, nu consideri că ratezi oarecum aceste clipe, fiind nevoită să priveşti totul prin obiectiv?

Andra: Momentele deosebite din viaţa mea nu le ratez, deoarece devin egoistă, preferând să trec din spatele obiectivului în faţa acestuia. Iar fotografiile de la şedinţe îşi găsesc locul în amintirea celui fotografiat mai mult decât în a mea.

Reporter: Din câte am observat eu, pui foarte mare accent pe portrete. De ce?

Andra: Nu aş putea să-ţi dau un răspuns concret, dar dintotdeauna mi-a plăcut foarte mult portretul, pentru că un om transmite enorm prin privirea sa şi prin expresivitatea chipului. La urma urmei, o amintire frumoasă este cea conturată de persoanele dragi.

Reporter: Ce părere ai despre concursurile de fotografie? Ai participat la astfel de competiţii? Este experienţa cea care contează cel mai mult sau şi câştigul are un rol important?

Andra: Competiţiile sunt importante, pentru că ai ceva de învăţat din ele şi din experienţa celorlalţi participanţi.

Deşi iubesc emoţia complementară incertitudinii că fotografia mea va fi apreciată, nu am participat la foarte multe astfel de concursuri, influenţată fiind de perfecţionismul care mă caracterizează şi de dificultatea de care mă lovesc în acceptarea criticilor. Până şi intrarea în Cercul de Fotografie a fost un drum anevoios, fiindu-mi greu să-mi împărtăşesc lucrările cu ceilalţi colegi, deoarece ştiam că nu sunt perfecte, însă am mers înainte din dorinţa de a progresa.

Pentru mine, experienţa este cea mai importantă, preferând să mă laud cu lucrarea participantă şi nu cu premiul obţinut.

Reporter: Care sunt principiile pe care te ghidezi în viaţă şi care sunt cele mai importante 3 lucruri pentru tine?

Andra: Spune ceea ce gândeşti, asumă-ţi riscul şi suportă consecinţele acţiunilor tale. Iubirea, încrederea şi sprijinul ocupă primele trei poziţii în piramida existenţei mele.

Reporter: Societatea în care trăim ne obligă pe noi, tinerii, să fim oarecum materialişti, în sensul că ne determină să alegem o facultate care ne-ar asigura un trai decent şi posibilitatea întemeierii unui viitor bun. Care crezi că este soluţia optimă la care se poate apela şi cum ar trebui un tânăr să-şi calculeze priorităţile în ziua de azi? Merită să renunţi la a face ceea ce-ţi place spre a profesa ceea ce eşti nevoit?

Andra: Soluţia optimă este să nu renunţi la a face ceea ce-ţi place, pentru că asta înseamnă succesul. Nu poţi fi olimpic la matematică dacă nu-ţi place matematica.

Mi-am pus de foarte multe ori întrebarea dacă merită. Sunt o persoană materialistă, însă consider că pentru a avea succes trebuie să te dedici pasiunii, să îmbini utilul cu plăcutul, să fii dispus să faci unele sacrificii şi să fii pregătit pentru a face faţă greutăţilor.

Interviu Alexandru Aftimescu (aka Afty)

2011-01-13T10:50:00.010+02:00

Mi-a plăcut şi vreau să împart plăcerea mea. Poate se mai renunţă la prejudecăţi idioate.

Reporter: Ne-am făcut cu toţii o părere oarecum greşită despre ce înseamnă să fii elev şi anume să stai cuminte în banca ta, să ridici mâna înainte să vorbeşti şi să înveţi lecţii pe de rost pentru note. Tu ieşi din tiparul acesta, dar nu într-un mod peiorativ. Te diferenţiezi prin felul tău de a fi şi prin muzica ta. Cum vezi tu şcoala şi rolul de elev?

Alexandru: Consider că şcoala are un rol foarte important în formarea ca om, ca individ social. Un elev ar trebui să aibă ca ocupaţie principală şcoala şi în timpul liber să-şi aleagă un hobby. Iar dacă se poate, să aducă completări, să vină cu informaţii noi şi păreri personale din experienţe proprii.

Reporter: Ce te-a determinat să-ţi dedici timpul punându-ţi gândurile şi concepţiile pe hârtie şi cum ai ajuns să faci acest lucru? Ai fost sprijinit în evoluţia ta muzicală?

Alexandru: Este foarte uşor să te exteriorizezi prin versuri, să-ţi exprimi sentimentele şi trăirile astfel, pentru că e mult mai uşor ca un om să te asculte prin muzică decât faţă-n faţă.

În primul rând, eram ascultător al genului şi i-am luat drept exemplu pe cei pe care îi ascultam, pentru a-mi crea propria mea muzică, fiind original în felul meu, dar la fel prin genul adoptat. Totul a pornit de la o ambiţie proprie de a-mi testa limitele şi de a vedea dacă sunt în stare să fac muzică şi eu, şi una de calitate.

Sprijinit am fost de mai mulţi MC, printre care: Kryp, Bysku şi Yehova, dar şi de producători precum: Omu’ Gâză şi Mincu. Însă cel mai mult m-a sprijinit mama mea, care a avut grijă să am un psihic puternic, pentru a putea continua să fac muzică.

Reporter: Nu te simţi vulnerabil ştiind că fiecare om care te ascultă află puţin din tine?

Alexandru: Nu neapărat, pentru că în piese îmi arăt şi punctele forte, nu doar cele slabe.

Reporter: Eu te consider o persoană matură, trecută prin viaţă şi conştientă de multe lucruri pe care majoritatea tinerilor din ziua de azi le ignoră. Eşti deosebit şi admir asta la tine. Crezi că a fi diferit este văzut cu ochi buni astăzi? Tu cum te simţi? Cum te vezi tu şi cum crezi că eşti văzut de cei din exterior? Este o diferenţă între aceste două opinii?

Alexandru: Merg pe deviza: mai bine ciudat într-o lume de oameni normali, decât normal într-o lume de ciudaţi, dar în ziua de azi puţini oameni apreciază arta în general, nu doar genul de muzică pe care îl fac eu. Per ansamblu, am o părere foarte bună despre mine, uneori tind să ating aroganţa, dar cred că pe bună dreptate, comparativ cu alţii de vârsta mea. Iar părerile din exterior se află la egalitate şi la poli opuşi. Totuşi, nu pot fi de acord cu cei care mă descurajează fără să-mi asculte piesele.

Reporter: Ai o familie numeroasă, iar din cât cunosc eu, pot spune că sunteţi toţi nişte oameni deosebiţi şi speciali. Cât de importantă este familia pentru tine? Care este lucrul tău cel mai de preţ?

Alexandru: De-a lungul vieţii, majoritatea principiilor şi valorilor pe care mi le-am format şi fixat au venit din sânul familiei, cum ar fi: demnitatea, credinţa, ambiţia şi optimismul, deci familia a avut un rol extraordinar de important, aş putea spune. Cel mai de preţ lucru pe care îl am este libertatea de a mă bucura de fiecare lucru pe care îl am la dispoziţie şi de oportunităţile de zi cu zi, care mă fac să realizez cât de importantă este viaţa.

Reporter: Cât contează pentru tine şcoala şi ce plănuieşti să faci pe viitor? Consideri că este mai importantă şcoala vieţii? De ce?

Alexandru: Nu apreciez şcoala într-atât încât să mă simt bine după 7 ore petrecute într-o sală de clasă. Dacă ar fi după mine, aş pune în orar doar 3 ore pe zi: Română, Istorie împreună cu Geografie şi Religie, dar petrecute într-un mod simplu şi intens. Pe viitor, vreau să dau la Facultatea de Litere, Bucureşti, secţia Arabă-Engleză, pentru că sunt foarte solicitaţi absolvenţii acestei facultăţi. Drept urmare, mi-ar asigura un trai decent.

Cât despre şcoala vieţii, opiniile diferă de la om la om. Pentru mine, şcoala vieţii este piesa de rezistenţă, pentru că de acolo am învăţat că trebuie să merg la şcoală.

Reporter: Care sunt, în opinia ta, defectele societăţii în care trăim? Există vreo bilă albă?

Alexandru: După părerea mea, cel mai mare defect al societăţii în care trăim este lenea generală de care „se bucură” majoritatea românilor. O „bilă albă” ar fi că încearcă cei din străinătate să ne conducă.

Reporter: Care este concepţia ta despre viaţă şi cum plănuieşti să o trăieşti? Vrei să continui să te dedici muzicii?

Alexandru: Viaţa e un film în care noi suntem actorii şi trebuie să ne jucăm cât mai bine rolul, indiferent că e cel al unui personaj principal sau secundar, pentru că Cineva ne priveşte şi are pretenţii de la noi. Vreau să fiu coloana sonoră a filmului şi-atât.

Reporter: Crezi în prietenie? Ai o persoană pe care o poţi suna la 4 dimineaţa, dacă simţi nevoia să spui ce ai pe suflet, iar ea să te asculte cu drag şi amiciţie?

Alexandru: Persoana aceea se află lângă mine momentan. Şi da, cred în prietenie cum cred în Dumnezeu. Un prieten este acela pe care poţi să te descarci când simţi nevoia şi pe care eşti dispus să-l laşi să-ţi asculte sufletul.

Reporter: Crezi că cei din jur vor să cunoască ce ascunde exteriorul tău sau se mulţumesc doar cu prejudecăţile şi cu muzica ta, mergând pe principiul: îmi pasă de ce cântă, nu de cine cântă? Apropo... cât se pune preţ pe cel din spatele microfonului şi cât pe piesă? Eşti de părere că dacă ai cunoaşte omul, ai fi influenţat în ascultarea artei sale?

Alexandru: La nivel local, muzica îţi este ascultată mai întâi de apropiaţi şi apoi, prin telefonul fără fir, de ceilalţi. În general, cei care îmi ascultă piesele ajung să mă cunoască şi personal. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să vină oameni la mine şi să dorească să discutăm despre muzica mea şi să mă cunoască, astfel.

Dacă e să mergem pe aceeaşi linie, eu cred că dacă ascultătorii ajung să te cunoască, o să încerce la un moment dat să-ţi descopere şi defectele, iar dacă acest lucru se întâmplă, ei se vor arăta plictisiţi şi de muzica pe care o faci.

Personal, cred că da, aş fi influenţat, tocmai de aceea este importantă, din când în când, păstrarea unei distanţe între artist şi ascultător.

O viaţă

2011-01-06T15:38:00.004+02:00

Nu stai uneori şi te gândeşti la urmele tale? Nu stai câteodată şi ţi se pare că anii pe care îi ai în spate au fost trăiţi de altcineva? Nu te simţi adesea străin de tine şi de propria-ţi viaţă? Nu? Eu da.

Pentru că era o vreme în care mă jucam o zi întreagă fără să-mi pese şi fără să ştiu nişte lucruri de astea, cotidiene. Pentru că tot atunci stăteam o vară întreagă la bunici fără să mă plictisesc. Iubeam să stau acolo, cu toate că niciodată nu mi-au plăcut toate treburile care-s de făcut pe acolo. Eram copil inconştient şi era bine. Apoi a venit era şcolii, care îmi plăcea foarte mult. Am avut norocul unei învăţătoare de nota 20 şi a unor profesori de generală pe care nu-i pot numi decât prieteni. Era o perioadă în care putea să-ţi placă de acelaşi băiat ani de zile, nimeni nu se supăra, nu se certa şi totul era atât de frumos. Apoi a venit perioada realizărilor, perioada în care am ajuns un nume mic printre nişte oameni mari, cărora le-am lăsat nişte amintiri plăcute şi pe care nu îi voi uita niciodată. Între timp a fost o vară care a lăsat urme adânci şi care m-a făcut să scriu atât. Vară care mi-a dat pentru prima dată sentimentul unei îndrăgostiri. Anul trecut s-a rupt toată vraja. Ce iubire, mă? Nu. Cel puţin nu acum... Apoi a venit anul care avea să dea totul peste cap. An în care mi-am zis că toată treaba asta cu "prietenul la nevoie se cunoaşte" e un mare rahat. An care lăsa în casa asta doar o mamă şi 3 fete, atât. Peste încă un an şi ceva - doi aveam să rămân şi fără simbolul copilăriei mele. Gata plăcintele din fiecare sâmbătă, gata mersul cu carul, gata culesul la vie, gata focul din sobă al iernei, gata datini şi obiceiuri, gata cu fericirea de vară, gata cu iubirea unei bătrâne, gata cu poveştile copilăriei, gata cu cântece învăţate la gura sobei, mâncând lapte fiert în ceaunul de mămăligă. Gata cu toate acestea. Peste încă un an casa de la ţară şi cuvântul "bunici" avea să dispară cu totul. S-a dus şi el, acel om care iubea ades băutura mai mult, care cauza lacrimi, cu care mă certam în nenumărate rânduri din varii motive, dar om care ne-a iubit mai mult ca viaţa lui şi care venea mereu cu un braţ de dulciuri de la crâşmă. Treptat, s-a dus toată bunătatea ce şi-ar fi găsit locul în mine, s-au dus zâmbetele, s-a dus pasiunea pentru carte, s-a dus dragul de a fi cuminte. Mi-am dat seama că tot nu e bine nici aşa. Au început să curgă relaţiile, a început indiferenţa, a început bătaia de joc, a început să se adune experienţa. Şi atât. Apoi s-au format nişte prietenii. Prietenii care au fost mereu la km distanţă, prietenii aparent reci, dar nimeni nu ştie câtă putere sălăşluieşte în ele. Apoi au urmat viciile, petrecerile, pierdutul nopţilor şi distracţia nocivă. totul intercalat cu o pasiune sporadică pentru lectură şi pentru scris, care a dat naştere unui vis şi unui singur ţel: de a scrie şi de a publica.

Atât. Acum, stau şi trec în revistă aceşti 19 ani. Din toţi, 18 îmi par ai altei persoane iar unul naşte regrete şi dezamăgire personală. În ce hal am ajuns. Şi atât. Suficient pentru o viaţă care parcă nu e a mea? Nu, nu e suficient. Abia acum începe...

NIMIC

2011-01-05T15:38:00.004+02:00

Petrec câteva zile în faţa monitorului, deschis pe blog la secţiunea Postare nouă şi nu fac nimic. Mă uit la chenarul ăsta ceva vreme, apoi îmi caut de treabă în altă parte. Am ajuns la concluzia că nu mai am ce spune. Nu mai am poveşti de inventat, întâmplări de povestit, iubiri care nu-şi merită titlul de descris, reproşuri de făcut ori opinii de exprimat. De ce? Nu prea ştiu... probabil pentru că am revenit la starea de nepăsare şi indiferenţă. Am avut timp suficient vacanţa asta.

Da... vacanţa asta, mai bine zis ultima lună şi jumătate, cam aşa, a fost destul de plină în evenimente, mai mult sau mai puţin importante. Am terminat o relaţie de 11 luni, apoi o alta impropriu numită relaţie care se tot târâia de vreo 5 ani. Am pus un punct mare acolo. Doar că nu prea mai am subiecte de scris. Era muza mea omul acela, fie că scriam de bine, fie că era de rău. Am făcut un cadou grozav Ei, am primit muulte cadouri de ziua mea, am petrecut mult, am lipsit multe nopţi de acasă, am dormit până la 26 de ore, mi-am făcut multe mofturi, am cheltuit mulţi bani, de sunt pe - acum, am cunoscut oameni, mulţi oameni, m-am certat, m-am împăcat, am înşelat, am minţit, am spus adevărul, am iubit şi am urât. Toate au dus la concluzia veşnică: nu merită, nu se merită.

Şi nu pot spune că îmi place lucrul acesta, dar aşa e. Sunt oameni care chiar nu merită nimic din ce faci, din ce oferi. Sunt oameni care-mi erau dragi, până să le constat indiferenţa nemanifestată aparent, care m-au dus apoi la pragul de: groaznică greşeală am făcut! Ei, asta e. Aşa învăţ pentru data viitoare. Sunt alţi oameni care pun etichete şi zic: mă, tipa asta e aşa, pe colo şi pe dincolo. Apoi vine cineva care cunoaşte personajul şi îi dă peste nas: Te înşeli, mă! - Ştii tu mai bine? - Da. Şi se oftică, şi se enervează. Pentru că persoana care lua apărarea nu dădea doi bani pe cea cu prejudecata, iar asta habar nu avea şi - la naiba!- chiar îi plăcea de avocatul apărării. Cum îşi permite, nu? Da... Mai sunt şi oameni din categoria Special, care nu uită, care iubesc în continuare, fără teamă şi care ştiu să fie acolo, care ştiu să aprecieze, şi care îşi permit să-ţi spună: Tu mă minţi!, iar tu să rămâi tablou, căci pentru moment chiar şi tu crezusei minciuna ta. A fost nevoie de omul acela ca să-ţi dai seama că de fapt nu eşti bine absolut deloc, că eşti sătul până peste cap de tot, toţi şi toate, că ai vrea să te urci într-o maşină şi să pleci. Da, de oameni de ăştia avem nevoie. Care sunt lângă tine cu sufletul şi cărora le pasă. E atât de simplu să-ţi pese!... Nu am înţeles oamenii care nu o pot face. Nu, dom'le!

Mai sunt şi oameni care involuntar te pun pe tine la încercare, testându-se pe ei. Vor să afle dacă sunt capabili de ceva, dacă pot renunţa la a mai fi nepăsători, dacă tu ai putea schimba ceva în viaţa lor, dacă eşti tu aceea. Ei bine, m-am săturat să fiu eu aceea. Nu, mulţumesc, amice! Doar că indiferenţa acestor oameni îmi place. Duceam lipsă şi aveam mare nevoie.

Da, mă. Şi mai sunt şi oameni din aceia cu care stai o viaţă, care se mai întâmplă chiar să ţi-o fi dat (!) şi care nu ştiu mai nimic despre tine. Şi nu înţelegi cum naiba? Bine, întorci problema şi pe o parte, şi pe alta, tragi concluzia că e vina ta, că tu eşti ăla neascultător care nu treci pe acasă şi care nu zici nimic, şi normal - nu zici, cum să ştie, nu? Şi partea tâmpită e că nu poţi nici măcar acest lucru să li-l reproşezi, căci până la urmă, au motivele lor bine întemeiate. Totuşi... ceva scârţâie, nu? Adică am un om care mă vede de 2 ori în an şi ştie cum mă simt, doar dacă mă uit la el, iar oamenii ăştia sunt incapabili? Ce pana corbului, doar am aceeaşi faţă specifică pentru o anumită stare. Doar nu zâmbesc când cazanul cu melancolie îmi ţine de cald şi invers. Băi... de fapt, tu ştii că aşa fac uneori? Da... faţă de actorii ăia, da, colegii mei actorii... ştii tu... ăia care nu merită să cunoască omul, da, mă, da... Uimitor e că uneori în grămada asta de actori mai găsesc un om, care atunci când mi-e râsul cel mai colorat mă trage de mânecuţă şi mă întreabă ce am, de ce nu sunt bine. Ei, până şi actorul ăsta m-a surprins... iar oamenii ăştia, cu mura-n gură, tot nu se prind, nu ştiu, nu cunosc.

E bine să nu te cunoască lumea, să ştii... Mie îmi place - să nu te cunoască din iniţiativa ta. Admir oamenii care o fac, cu toată strădania ta de a te ascunde după deget. Şi îmi plac oamenii care se bat cu pumnul în piept că te cunosc, care consideră că sunt îndreptăţiţi să-şi dea cu părerea, cu toate că abia ştiu cum te cheamă.

Sunt fel şi fel de oameni. Fel şi fel. Sunt amuzanţi, ei, oamenii... Majoritatea nu merită (majoritatea până la nimeni aproape), dar merită să-i cunoşti, să-i observi, să-i analizezi, să trăieşti cu ei, până să ajungi la concluzia asta. Ei nu merită, dar mie tot îmi plac. O să-mi placă oamenii toată viaţa. Ar face bine! Oricum, indiferenţa îşi cere locul înapoi. Şi o să-l primească. Avea dreptate... Am fost prea mult L. De ajuns! Nu-l uita pe Tudor. În dragoste indiferenţa chiar e cea mai rea.

Iartă-mi bazaconiile, tu, cel care vei avea răbdare să le citeşti.

Din culisele unor vieţi

2010-12-19T06:41:00.005+02:00

- Eu tot nu ştiu ce să fac... pentru că mi-e frică.
- De?
- De necunoscut, de greşeală, de alegeri, de... nu ştiu. De tot.
- Apoi dacă stai toată viaţa aşa, ce rezolvi? Îţi zic eu că nu rezolvi nimic. De necunoscut - e cea mai frumoasă teamă posibilă şi lucrul cel mai atrăgător. De greşeală. Ştii prostia aia cum că omul din greşeli învaţă? Băi, nu-i clişeu degeaba. Aşa e. Şi cât poţi învăţa din greşeli!... De alegeri. Hm. Asta ai de făcut toată viaţa ta. Ai de ales. Între o pereche de pantofi sau una de adidaşi. Alege pantofii. Între o rochie sau o pereche de blugi. Alege rochia. Între o tonă de machiaj sau un rimel. Alege doar rimelul. Între un băiat prost şi unul deştept. Alege-l pe ăla deştept, că poate fi şi prost. Între o cafea sau o bere. Alege cafeaua. Între a avea încredere şi a nu avea. Alege să ai. Între a te teme şi a nu te teme. Teme-te! E cel mai comun sentiment al omului şi e sănătos, să ştii. Nu încerci, nu ai să afli niciodată nimic. Nu ai să cunoşti regret, fericire, dragoste, teamă, emoţie, sentiment. Nu ai să cunoşti oamenii. Şi Doamne, sunt atât de frumoşi! Şi atât de diferiţi. Şi atât de răi cu iubirea lor, dar atât de buni încât te copleşesc. Atât de mofturoşi, dar atât de "de admirat". Atât de indiferenţi şi nepăsători, dar doar din prea multă afecţiune. Atât de duşmănoşi, dar doar când îţi sunt cei mai buni prieteni. Atât de frumoşi încât o viaţă merită să te rişti şi să te temi doar pentru a-i cunoaşte. Atât.

Şi nu sunt feministă, dar sunt cât de cât feminină. Şi îţi spun că dacă fetele au impresia despre băieţi că sunt mârlani toţi, sunt doar nişte necunoscătoare şi nişte narcisiste. Pentru că un băiat - sau hai să zic mai bine un bărbat, căci acest cuvânt înglobează multe - nu o să-şi bată joc niciodată de o fată fără că ea să-i fi dat motive, nici nu o să o înşele fără motiv, nici nu o să o mintă fără motiv. Şi o să te mire cât de sinceri, de deschişi şi de încredere pot fi unii băieţi. Nu toţi, că nu dezmint că există şi mârlani din naştere. Dar aceşti unii merită multe. Pentru că o să rămâi uimită de cât de multe poţi învăţa de la ei, de la aceşti ei care aparent nu par decât să-şi bată joc. Şi peste ani, acestor ei le vei mulţumi. Căci e ciudat de interesant ce culoare poate avea totul prin prisma unor ochi şi a unei minţi de băiat. Şi pe cât de scârbită ai putea rămâne uneori de ce ar putea născoci mintea unui băiat, cu mult mai surprinsă vei rămâne când vei descoperi ce poate inima unui băiat. Şi să fim serioşi - căci uneori fetele îi întrec la debitat şi la făcut prostii. Şi îţi garantez că ce naşte un băiat în inima unei fete nu poate înlocui nimeni. Nimeni nu răsfaţă, nu alintă, nu iubeşte, nu venerează, nu apreciază, nu admiră, nu stimează, nu respectă, etc o fată mai mult decât un băiat. Deoarece e imposibil. Şi repet, mă refer la acel tip de băiat care există în cei exluşi din categoria mârlani din naştere. Şi cam atât.

DedicaŢIE

2010-12-13T18:43:00.006+02:00

Când am să mor, fără vreo carte scrisă, du-te la raftul pe care vei aşeza aceste foi. Răsfoieşte-le şi adu-ţi aminte de dorinţa ta, căci s-a îndeplinit. Şi chiar de nu o să mă ştie o lume-ntreagă, pentru tine voi fi murit ca o scriitoare. Iar celor care nu-ţi vor da crezare, dă-le peste nas cu arta mea. Infimă, de altfel. Dar ei oricum nu vor şti să o aprecieze. Aşa e firea lor, ce vrei?

Când în urma mea ai să rămâi să porţi o viaţă în continuare, fii mândră. Căci din trecutul tău mereu prezent a făcut parte un om în care ai crezut cu toată forţa inimii tale şi care azi semnează această “carte”.

Când vei fi prea bătrână şi te vei lăuda că uiţi de la mână pân’ la gură, du-te de-ţi priveşte înţelepciunea în oglindă, recunoaşte că minţi şi adu-ţi aminte de ziua în care vei fi împlinit 20 de ani. Îţi dau cuvântul meu că nu o vei uita.

Eşti tot ce vrei să fii!

2010-12-07T17:27:00.015+02:00

"Next time someone like me tells you you're not what they're looking for, remember this moment. Is whatever you had to do to get through that and end up here. Is exactly what it takes to be great. You should be very proud of yourself. You'd better go give your dad a call and tell him he's already won the lotery."
(Una dintre replicile de sfârşit dintr-un film al cărui nume nu îl ştiu şi pe care l-am văzut doar pe jumătate, care nu e grozav, dar de la care poţi învăţa ceva.)

De câte ori nu ţi-ai zis: de mâine fac asta? De câte ori te-ai ţinut de cuvânt?
De câte ori nu ai promis altora că va fi bine? Dar, mai ales, de câte ori ai crezut că acest lucru este posibil şi în cazul tău? Aşa e că de mult mai puţine ori?
Câţi oameni au fost alături de tine când ai căzut, oferindu-ţi exact ce aveai nevoie ca să te ridici şi să o iei de la capăt? Aşa-i că nu sunt mulţi, ba dimpotrivă, sunt atât de puţini? Şi nu-i adevărat că valorează cât lumea întreagă?
De câte ori nu ţi-ai zis că de aici nu mai poţi, că nu eşti în stare să faci ceva? Şi tot de atâtea ori te-ai ridicat, aşa-i? Da, pentru că eşti puternică! Când ai să înţelegi asta, o dată pentru totdeauna?

Ei bine, permite-ţi să cazi şi să te ridici. Nu e nimic ruşinos în a cădea, să ştii. Toate lumea o face. Sunt unii care rămân acolo, şi alţii care au forţa de a se ridica. Tu faci parte din a doua categorie, iubire. Ai văzut de câte ori ai mers mai departe după ce ai zis că ţi-a fost de ajuns? Se poate.
Tu poţi!
Du-te şi te mai priveşte încă o dată în oglindă. Vezi ce văd şi eu? Ar trebui. Acolo nu e decât frumuseţe, bunătate, forţă, capacitate, încredere, voinţă, libertate şi determinare. Priveşte-te cu atenţie şi fii mândră de ceea ce vezi. Pune-ţi în gând orice vrei tu să faci şi fii sigură că vei reuşi. Alege o facultate, construieşte-ţi un viitor, pune bazele unei familii, oferă dragoste şi fii fericită.
Ai grijă de sufletul tău - e atât de preţios!... Şi alege cu minuţiozitate persoanele cărora le deschizi uşa către el.

Eşti tot ce vrei să fii. Încă te mai îndoieşti de asta? Fată bleagă, femeie puternică ce eşti!

Dulce Maria - No pares

1 anişor!

2010-12-01T11:21:00.003+02:00

Iată că azi eu şi blogul meu facem un anişor de activitate. Nu ştiu câţi ne-aţi citit, câţi ne-aţi plăcut, câţi ne-aţi urât, câţi aţi plâns sau aţi râs odată cu noi. Ştiu doar că aici e cea mai mare parte a fiinţei mele, ascunsă printre rânduri, sentimente şi cuvinte. Şi dacă am reuşit măcar la 5 dintre voi să transmit din durerea sau fericirea mea, preţ de câteva minute, nu pot să cer mai mult.

Vă mulţumesc celor care v-aţi perindat pe aici pe parcursul acestui an şi sper ca într-o zi să daţi filă cu filă în timp ce citiţi, nu click după click. Mulţumesc!

Pleacă!

2010-11-28T22:36:00.014+02:00

Haide, fă-mi pe plac şi pleacă, te rog...
Prezenţa ta mă doare.
Minciuna ta mă ucide treptat.
Sentimentul ce mi-l porţi mă copleşeşte.
Teama mă împiedică să judec limpede.
Lipsa încrederii nu-mi dă voie să mă dezbrac.
Dorinţa e animalică.
Regretul depăşeşte orice limită.
Dragostea nu există.
Coincidenţa a murit odată cu apariţia ta şi s-a născut motivul.
Singurătatea doare.
Distanţa omoară.
Mintea nu gândeşte.
Inima simte prea mult.
Totul e împotrivă.
Suntem împotrivă a tot.
Ne înţelegem cu sufletul.
Nimeni nu pricepe unicitatea noastră.
Te simt fără să vreau.
Minţi că o faci şi tu.
Suferinţa mea te-ar nenoroci.
Raţiunea nu e de partea noastră.
Prezenţa ta arde fiinţa mea.
Nu sunt Phoenix, nu voi putea renaşte.
Pleacă.
Pleacă, te rog...
Oferă sens verbului "a naşte".

Dialog

2010-09-22T21:42:00.004+03:00

- Cine eşti?
- Nu ştiu.
- Atunci... ce vrei?
- Nu ştiu.
- Dar ce ştii?
- Ştiu ce nu vreau.
- Buun, în sfârşit! Şi ce nu vrei?
- Nimic din tot.
- Poţi depăşi 4 cuvinte într-o propoziţie, fetiţo?
- Nu-mi mai zi aşa!
- De ce?
- Pur şi simplu pentru că nu îmi place şi pentru că nu sunt o fetiţă!
- Eşti sigură? Hai să fim serioşi şi să o luăm aşa: habar nu ai cine eşti, nici ce vrei şi eşti incapabilă să porţi o conversaţie. Hm... s-ar putea să ai dreptate, că nu eşti o fetiţă. Până şi o piticanie de aceea simpatică e în stare să spună cum o cheamă, câţi ani are, ce îi place şi ce vrea să mănânce ori ce vrea să se facă atunci când va creşte. Dar tu? Tu ce ştii?
- Ştiu ce nu vreau.
- Şi ce naiba nu vrei? Ce? Ascult... Chiar te rog.
- Nu mai vreau să mai ascult aceeaşi placă, vreau să se schimbe, să treacă de la blues-ul pe care îl scârţâie la un rock.n.roll vivant şi vesel. Nu mai vreau atâta iubire... Nu ştiu ce e. Şi nici măcar nu îmi place! Prea multă miere strică, nu? Vreau să cobor jos de tot, să mă sfarm în mii de bucăţele şi să mă las călcată în picioare de toţi care au dorinţa de a o face. Şi apoi... când am să mă aflu atât de jos încât să nu mai am pământ în care să-mi vâr capul, ruşinată de mizeria de om ce am ajuns, să mă clădesc cărămidă cu cărămidă şi să fiu cea mai frumoasă construcţie văzută de un ochi uman. Nu mai vreau să trăiesc cu minciuna că "de data asta o să fie bine"; căci au trecut atâtea dăţi şi numai bine nu a fost. Vreau să renunţ la a mai fi legată de oameni cu care, de fapt, nu mai am nicio treabă din simplul fapt că sunt prea aproape de mine - chestie ce mă sufocă şi mă răceşte pe zi ce trece din ce în ce mai mult. Iartă-mă că funcţionez invers. Dar prefer compania celor pentru care reprezint doar ceva, decât a celor pentru care sunt totul. E imposibil să fii totul! Să fim serioşi! Că tot îţi mai trebuie un aer, o apă, un soare, un pământ. Măcar astea şi sunt suficiente ca să arate că nu se poate să fii totul pentru cineva. Şi până la urmă... de ce ai vrea să fii totul? Ca să uiţi cum mai arată alţi oameni? Ca să trăieşti doar în lumea voastră de vis şi să fii cea mai fericită persoană din lume? Mi s-a spus că nu e bine să mergi pe ideea "totul sau nimic". Am văzut pe pielea mea că totul nu există, dar nimic este din plin. Da... nu vreau să mai am povara grijilor de a doua zi. Ne îmbolnăvim numai din cauza stresului în ritmul ăsta! Şi e păcat, prietene, e păcat, căci există potenţial şi ar trebui să fie pentru toţi care merită o şansă, un colac de salvare sau o rază de soare. Nu mai vreau citadinul ăsta învechit şi murdărit de oameni urâţi. Nu mai vreau tristeţea aceasta de pe feţele tuturor necunoscuţilor. Nu mai vreau bine. Nu vreau să mi se facă niciun bine. Vreau să fie cineva care să mă trateze exact cum merit. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi vreau raza mea de soare. Şi o vreau acum!

- Hm...

- Bravo, copii! Continuăm mâine, bine? Weekend plăcut!

Nuntă în cer

2010-07-25T14:05:00.004+03:00

Ştim amândoi că vom fi întotdeauna în aşteptarea celuilalt. La fel cum ştim că niciodată acesta nu va veni.

Va trebui să trăim toată viaţa cu acest regret. Tu - cu cel de a nu fi lângă tine, iar eu - cu cel de a fi împiedicat acest lucru de atâtea ori.

Sunt conştientă că pe telefonul meu nu va mai apărea niciodată un apel pierdut ori un mesaj de la tine. La fel cum sunt conştientă de faptul că nu mă vei mai cere niciodată.

Însă de fiecare dată când privirile noastre se vor întâlni întâmplător, cum au făcut-o de fiecare dată, voi fi fericită - căci din cauza ochilor tăi m-am îndrăgostit pentru prima oară cu adevărat. Şi singura.

Ştiu că nu mă vei căuta. Nici eu. Căutarea nu a făcut parte din noi. Doar găsirea. Căci întotdeauna ne-am găsit, fără să ne fi căutat. Şi ştim amândoi că ar fi în zadar să o facem.

Mă bucur că întotdeauna va fi unul în gândurile şi într-un colţ al inimii celuilalt.

Am iubit Imensitatea doar mulţumită ţie şi odată cu tine. Acum doare să o am alături. Îmi pare atât de mică şi insignifiantă în lipsa ta!...

Mi-e dor de ochii-ţi pe care nu trebuie să-i crezi , spun ei. I-am crezut... minţindu-ne. Aşa că te-am lăsat să pleci. Şi nu am regret mai mare. Dar am să continui să-mi alimentez speranţa că drumurile noastre se vor încrucişa încă o dată, măcar pentru o clipă, cât să mă oglindesc din nou în privirea ta şi să plece apoi fiecare la partenerul său, pe care-l va minţi perpetuu cu "te iubesc" şi "mi-e dor de tine", fără să ştie, săracul, că acele cuvinte nu sunt pentru el.

Nu înceta să mă iubeşti, iubire. Lasă-mi mereu vie amintirea în sufletul tău. Căci o dragoste ca a noastră nu-şi merită sfârşitul. Şi dacă viaţa nu ne va permite să ne unim în timpul domniei ei, întotdeauna va exista o Nuntă-n cer. Nu?

Uneori...

2010-05-15T23:47:00.008+03:00

Uneori mi-aş dori să fiu o femeie uşuratică, să am libertatea de a-mi dărui trupul şi timpul unor persoane pe care abia le cunosc şi care-mi plac la o primă analiză. Să nu fiu nevoită să port cu mine sentimente pe care nu ştiu în ce cămăruţe să le aşez, cu ce nume pe ele şi cu ce persoane înlăuntru. Să mă simt bine cu nişte oameni care nu vor avea timp să ajungă să mă iubească; astfel nu voi fi nevoită să trăiesc de atâtea ori acelaşi sentiment de vinovăţie, cauzat de răul pe care ştiu că îl provoc fiecăruia în clipa în care simt că mi-a luat prea mult din timp şi că nu a ştiut să-mi ofere ce aveam nevoie. Mi-aş dori să fiu o persoană atât de josnică, încât să nu aibă nimeni motive să mă aprecieze pentru ceva; să nu mă contrazică când spun că sunt un om rău, doar pentru că părerea sa construită din aparenţe îi spune că sunt unul bun.

Sunt zile în care aş vrea să fiu o uşuratică, să nu fiu obligată să-mi iau angajamente, să trebuiască să fiu legată de aceeaşi persoană o perioadă prea lungă de timp, perioadă care ştiu că nu este benefică pentru nici unul, până la urmă. Să nu mai ajung la stadiul în care nu ştiu de ce simt ură, de ce indiferenţă, de ce clădesc ziduri de nedărâmat între mine şi cel pe care se presupune că ar trebui să îl iau de soţ; ba chiar aş vrea.

Uneori mi-aş dori să fiu o femeie uşuratică, să nu fiu nevoită să port cu mine sentimente pe care nu ştiu în ce cămăruţe să le aşez, cu ce nume pe ele şi cu ce persoane înlăuntru...

"Dar, totodată, prefer să fiu în preajma celor care mă iubesc mai puţin decât lângă cei care mă iubesc prea mult."
(Katherine Mansfield - Moartea care mă apasă - Jurnal)

Este ceva...

2010-05-10T00:50:00.011+03:00

Este ceva sub coasta mea dreaptă care nu-mi dă pace; mă muşcă, mă sfâşie, mă doare şi parcă ar vrea să iasă afară gângania care sălăşluieşte acolo. Mă lasă să fac câţiva paşi - apoi mai rupe o bucată din mine şi mă opreşte, determinându-mă să merg mai încet - ori să nu merg. Nu ştie, blestemata, că nu mai merg de atâta amar de vreme? Că mi-au legat de picioare ancore prea grele pentru slăbiciunile mele şi că nu mai pot păşi normal?

Este ceva în atriul meu drept care mă împiedică să mai las pe cineva înlăuntru, de teamă că se va sufoca. Mă obsedează, mă enervează şi mă slăbeşte pe zi ce trece din ce în ce mai mult. Probabil voi ajunge să-mi cumpăr o altă inimă, care să nu aibă nici regrete, nici primi iubiri, nici 2 atrii şi 2 ventricule. Să aibă o singură cămară pentru tot şi toţi, să se înţeleagă fiecare cu fiecare şi prin un + de la unul şi un - de la altul să rămână un neutron care nu cunoaşte resentimentul şi părerea de rău.

Este ceva în atriul meu stâng care vrea să iubească etern, dar încă nu ştie că nu mi-am cumpărat inima cu o singură încăpere.

Este ceva în mintea mea care mă controlează şi ceva care mă scapă de sub control. Oricum ar fi, rezultatul nu aduce nimic bun. Declanşează un haos total, în care sunt nevoită să mă complac, pentru că ceva în mintea mea nu îmi dă voie să mă cunosc, pentru că subconştientul pierde mereu bătăliile împotriva conştientului, şi astfel iese mereu învingător cel din urmă, împreună cu ceea ce se poate numi "negativ".

Este ceva în fiinţa mea care vrea să plece, să scape de acest univers în care este nevoită să-şi plimbe fantasma, sperând că odată cu plecarea se va simţi mai bine. Dar în acelaşi timp este ceva în fiinţa mea care vrea să rămână aici, aproape de suflet.

Este ceva în mâna mea dreaptă şi -implicit- în cea stângă, căci complotează amândouă împotriva-mi, scriind fără să ia în considerare interdicţia pe care le-o oferă creierul meu.

Este ceva în organismul meu care cere somn şi vise frumoase, căci e 2 dimineaţa şi mâine trebuie să se ducă la blestematul de serviciu pe care îl detestă de vreo 4-5 ani, dar nu poate demisiona; şi încă ceva care îşi exprimă dorinţa de a sta treaz, holbându-se prin vieţile altora şi distrugându-le.

Este ceva şi sub coasta mea stângă, care se ia de mână cu cel de sub coasta dreaptă, plănuind să mă dărâme mai repede. Ce fraieri sunt - nu ştiu că medicina a avansat şi că ei cad primii.

Şi mai este ceva în sufletul meu care doreşte să te aibă pe tine, dar nici sufletul ăsta nu mai ştie dacă tine e "tu" sau e "el".

"Cântecul ploaiei"

2010-04-22T16:48:00.019+03:00

Nici nu mai ştiu dacă îmi mai este dor de tine sau nu. Nu-mi pot da seama dacă te-am uitat fără să vreau, dacă mi-am ocupat atât de mult inima şi mintea cu el încât tu ai fost ancorat în colţuri profunde şi greu de găsit ori dacă - pur şi simplu - am realizat că nu ai fost decât o obsesie şi că nu ai putea fi niciodată acel prinţ pe care îl aştept demult. Nici nu ştiu cum mă simt - dacă îmi pare bine că m-am eliberat de tine sau dacă regret; dacă simt că mi s-a luat o piatră de pe inimă ori dacă îmi vine să plâng pentru că nu mai apari în mine generând acelaşi sentiment precum ploaia în poezia lui Macedonski.

Nu ştiu unde te poartă paşii, dar ştiu că îţi este bine, ca întotdeauna. Acasă te aşteaptă o masă delicioasă şi un pat cald în fiecare seară. Noaptea nisipul plajei se lasă călcat de tine în picioare, ştie că îţi e drag şi că îl chemi prieten. Marea îţi şopteşte poveşti de iubire admirate în timpul experienţei sale de martor ocular. Niciodată nu o asculţi - ai îngropat trecutul...

Câteodată mi-ar plăcea să-ţi apar în vise, să vorbim calm şi liniştit, cum nu am putut vorbi niciodată în real, să bem o cafea: a ta cam tare, iar a mea dulce, cu lapte şi să te privesc ore-n şir cum fumezi ţigară după ţigară... Nu m-aş sătura. De m-ar alunga zorii şi tot nu aş dori să plec. Mi-ar plăcea să te trezeşti dimineaţa cu un dor nemărginit de mine şi cu o dorinţă de a fi eu în locul blondei din stânga ta, care e aşa urâtă dimineaţa!... Da... mi-ar plăcea.

Nu ştiu unde mă poartă paşii, dar ştiu că nu mă simt grozav, ca de obicei. Acasă mă aşteaptă o masă dezordonată, plină de farfurii murdare, creioane şi foi mototolite, iar patul e gol şi rece. Noaptea nu pot dormi, de gânduri şi regrete, iar amintirile-mi şoptesc poveşti demult aruncate-n străfundurile sufletului - aşa că le ignor, nu vreau să le ascult...

Ştii că nu îţi mai este dor de mine şi că m-ai uitat cu greu, drept răzbunare că te-am părăsit de-atâtea ori, în noapte!... Ştii cum te simţi şi-ţi place - pentru prima dată în mulţi ani eşti fericit şi râzi, fără păreri de rău şi gânduri flămânde după mine.

Şi ştiu că niciodată nu ţi-a plăcut Macedonski. Nici mie, iubire!

Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă.
Cu ploaia ce cade, m-apasă
Durerea cea veche, cea nouă…
Afară e trist ca şi-n casă,
Plouă, plouă.

Plouă, plouă…
Plouă cât poate să plouă…
Zadarnic vor cântece clare
Ca florile umezi de rouă
Cei vecinic scutiţi de-ntristare…
Plouă, plouă.

Plouă, plouă…
Plouă cât poate să plouă…
Fiinţa mea şi simţirea
Sufăr şi plâng amândouă…
Viaţa-şi urmează-ndârjirea…
Plouă, plouă.

Plouă, plouă,
Plouă cât poate să plouă…
Rapănă-n geamuri ca-n tobe…
Spintecă inima-n două
Cântecul ploaiei de cobe…
Plouă, plouă…

("Cântecul ploaiei" - Alexandru Macedonski)

Sunshine!

2010-04-18T23:23:00.012+03:00

Ca să fiu şi eu în rând cu ceilalţi amici, trebuie să postez şi eu acest premiu, de care am uitat, din păcate, cu scuzele de rigoare. L-am primit iniţial de la George, căruia vreau să îi mulţumesc mult.

Apoi - mai am de mulţumit şi lui Radu, care m-a aşezat în top 12 prieteni. Mulţumesc mult, e neaşteptat.

Aşa că o să-l ofer şi eu mai departe unor oameni dragi mie, care m-au încurajat şi ajutat:

Ella, Robert, Tudor, Ioana (John Doe fan), Molly-R, Magd a, Şerban, Gabriela, şi, desigur, Radu şi George.

Odată ce intri în posesia acestui premiu, trebuie:
1.Să postezi premiul si link-ul catre cel de la care ai primit!
2.Să oferi premiul unor prieteni!

Probabil nu voi mai scrie o perioadă, oricum se pare că nu mă mai citeşte şi nu mai are nimeni nevoie de mine, aşa că vă doresc numai bine. Şi... pe curând! Poate, depinde de tine. Mulţumesc mult celor pentru care exist, virtual măcar.

Daria

2010-04-03T19:07:00.016+03:00

- Bună ziua.

- Bună ziua.
- Uhm... ... Teste... teste de sarcină aveţi?
- Tip bandă la 5 lei, iar tip casetă la 6,50 lei.
- Daţi-mi, vă rog, unul tip casetă.
- Poftiţi restul. O zi bună!
- Mulţumesc, la fel...

- Doamne, ce proastă-s! Te rog, să nu fiu însărcinată... Asta mai lipsea acum! Am 16 ani, ce naiba? Nu pot fi însărcinată... Nu!... Ce o să zică mama? Dacă mă dă afară din casă? Dar Sergiu? Ce va spune Sergiu? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu! Nu eşti însărcinată, Daria! Totul va fi bine... e doar o falsă alarmă...

Mergea pe străzi buimacă, plânsă, tremurând... Cine o vedea putea să o creadă nebună şi nu l-ai fi putut judeca, chiar aşa părea. Conflictul ei interior era nimicitor. Ştia că o sarcină este ultimul lucru de care "avea nevoie" acum. Fratele ei decedase în urmă cu o lună. Era cel mai bun prieten al ei de-o viaţă. Tatăl lor i-a părăsit când David avea 5 ani şi ea 2. Mama lor era distrusă acum. Pierduse o mare parte din ea prin David, iar banii erau prea puţini pentru un trai cât de cât decent, iar acum, cu înmormântarea băiatului, a făcut nişte datorii destul de mari. Nu era nici pe departe o viaţă bună sau uşoară cea dusă de Daria. Dispariţia lui David a adus-o la disperare, încercând să fugă de realitate prin diverse metode: se droga zilnic, alternând cu alcool şi în multe seri îşi vindea trupul, nepăsător, pentru a avea bani de marfă zilele următoare.

Cine o cunoştea pe Daria dinainte cu o lună rămânea pur şi simplu uimit de transformare şi nu putea crede că se uită la aceeaşi persoană. Ea era eleva - model, avea cele mai mari note din clasă, iubea cartea şi îi plăcea să ştie cât mai multe lucruri. Citea mult, iar când lăsa vreun roman din mână, se aşeza la măsuţa ei şi scria. Uneori îi plăcea să critice cele citite, în maniera ei brută. Era foarte harnică, mereu o ajuta pe mama ei la curăţenie, iar când aceasta zăcea bolnavă la pat, făcea de mâncare în locul ei. În fiecare duminică mergea cu David unde vedeau cu ochii, citeau, spuneau bancuri, îşi puneau reciproc întrebări de cultură generală, se jucau, prindeau fluturi, culegeau flori ori cântau. Niciodată nu se plictiseau, erau cei mai buni prieteni şi cei mai apropiaţi fraţi. Deşi David nu prea era acasă în timpul săptămânii: renunţase la liceu pentru a munci, era nevoie de bani în casă, iar el era bărbatul acum.

Sergiu o cunoştea de o viaţă şi tot de atât timp era îndrăgostit de ea. Au copilărit împreună. El era acolo când David nu putea fi, se înţelegeau grozav şi erau împreună, oficial, de vreo 2 ani. Se iubeau, da. Şi el era bun prieten cu fratele Dariei. Nici nu aveai cum să nu fii - era un om deosebit... Când a plecat dintre ei, Sergiu, deşi distrus şi el, a fost puternic pentru Daria, şi a ajutat-o cum a putut el mai bine. Era acolo pentru orice ar fi avut nevoie şi nu o lăsa singură niciodată. Până şi somnul i-l veghease o săptămână după tragedie... Dar după acea săptămână totul s-a întors cu susul în jos... Iar ce era Daria acum nu se compara cu Daria pe care o cunoştea el de 16 ani.

- Ştii ceva, Sergiu? Mai lasă-mă naibii în pace! Ce eşti? Umbra mea? Nici să dorm nu pot, că stai tu la căpătâiul meu! Cine te crezi? Nu eşti David! David nu mai e! Pricepi asta? David a murit! A MU-RIT! Şi nimic nu îl mai aduce înapoi... Şi ştii ce? Am murit şi eu odată cu el... La naiba! Blestemată fie bestia care l-a călcat! Iadul să-i ţină de cald pe veci... Pleacă, Sergiule, pleacă şi vezi-ţi de viaţa ta!

- Nu plec, Daria! De 16 ani am fost aici şi nu am plecat niciodată şi nu o dată m-ai alungat de lângă tine. Te iubesc, Daria şi asta nu o să se schimbe niciodată! Şi ştii prea bine că şi tu mă iubeşti. Am să stau aici şi am să te aştept oricât va fi nevoie. Şi nu ai murit. David a murit. Tu eşti vie şi ai o viaţă întreagă înainte. Crezi că David ar fi vrut să te vadă aşa? Nu, Daria! David vrea să te vadă puternică, fericită şi împlinită! Aşa că ridică-te naibii şi înfloreşte mai frumos ca niciodată pentru David! Plec, plec... Dar să ai grijă de tine aşa cum David avea. Te iubesc, Daria... nu uita...

Dar ea nu l-a ascultat, tăindu-şi aproape toate crengile de sub picioare. Acum mergea pe străzi buimacă, considerată de toţi o nebună. Spera doar să fie totul bine...

Adio, Mare!

2010-03-30T20:23:00.019+03:00

"Nu te mai cânt în versuri niciodată,

Mai mult în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles."

Azi am vrut să te scriu iar, cum am făcut-o de atâtea zeci de ori, dând naştere la adevărate capodopere personale - n-am mai putut. Mi-au rămas mâinile nemişcate pe tastatura prăfuită, iar gândurile mele nu te mai voiau. Nici inima nu te mai cere.

Azi am realizat că pot trăi şi fără tine, dar nu ştiu pentru cât timp. S-ar putea ca mâine să-mi revii, dar... cine ştie? Ai plecat, Mare, azi şi e bine să te ştiu departe. Pot să trăiesc fericită, departe de umbra ta gigantică şi regretul ce mi l-ai sculptat în suflet de-a lungul atâtor vremi...

Adio, Mare! Azi sunt liberă!

Şi mă mint, mă mint, mă mint! Tot despre tine am scris! Ce fac? Ce faceţi, Mâinilor? Ce naiba faci, Gând? Unde dracu umbli, Inimă? În ce trup? Şi voi mă trădaţi? Până şi voi?... Te urăsc, Mare! Te detest, Iubire ce i-o porţi ei, iar nu mie! Te şterg, Mare! Te şterg şi promit să nu te mai desenez niciodată!

Adio, Mare! De azi voi fi liberă!

Asculta mai multe audio Muzica

Ţi-e dor?

2010-03-04T15:54:00.004+02:00

Ţi-a fost dor de mine? Mi-ai căutat zâmbetul dimineaţa printre perne? Ai blestemat în fiecare noapte aşternuturile, fiindcă erau atât de reci?

Cum ţi-a ieşit omleta de la micul-dejun? La fel de bună pe cât ţi-o făceam eu? Sau să îndrăznesc să cred că nu ai mai mâncat de când am plecat, preferând să o înlocuieşti cu un lapte cu cereale banal, lipsit de amprentele mele, de dragostea cu care îţi găteam mâncarea mult adorată de tine? Aş fi preferat să iubeşti altceva la mine, în schimb să adori nişte alimente doar bine preparate. Cu cine mai cânţi zilnic, în drum spre serviciu, V.S.T., plin de bucurie şi surâs, promiţând că într-o zi vei face tot ce descrie Tudor în cântec? Şi cu cine mai bei acum cafeaua de prânz, cu lapte, 3 pliculeţe de zahăr şi frişcă, rugându-te să nu faci diabet? Ai angajat menajeră? Sau faci singur acum curat în apartament? Te dor amintirile de sâmbătă? Bătăile cu perne şi cu lenjeriile pe care le schimbam... cântatul la microfonul- aspirator... ştersul vaselor şi ritualul nostru de a sparge o farfurie la fiecare aniversare a noastră... strănuturile abundente de la praful pe care uram să-l ştergem, căci eram alergici amândoi... cumpărăturile de week-end, urmate de ore întregi în bucătărie, timp care era suficient pentru a ne murdări de făină, ulei şi altele din cap până-n picioare, dar să şi gătim prăjiturile noastre preferate...

Cine îmi ţine locul din faţa ta la restaurantul nostru, unde cinam în fiecare sâmbătă şi duminică? Ai mai dansat de la acea zi de octombrie mohorâtă, când pe frumoasa melodie a lui Eric Clapton – You look wonderful tonight ai avut ocazia să îmi spui pentru ultima oară că mă iubeşti? Ce-ai făcut cu rochia aceea vişinie care îţi plăcea, pe care mi-ai cumpărat-o special pentru seara aceea şi pe care am purtat-o doar o singură dată, atunci? Am lăsat-o pe pat înainte să plec... Trebuia să fie o seară specială, îţi mai aminteşti? Se împlineau 4 ani de când ne-am cunoscut... Era noaptea în care voiam să-ţi dau cea mai frumoasă veste posibilă! Dar ai aruncat totul la gunoi. Te-ai urât măcar puţin? Să ştii că meritai.

Îmi cauţi ochii în alte femei şterse, cauţi dragostea prin alte paturi, crezând că o vei găsi în acea formă pură cu care te-am obişnuit? Îţi mai fumezi secundele jumătate de ceas, până te fură somnul, după care te cuibăreşti în acelaşi pat în care obişnuiam să te întâmpin? Eşti fericit? Eşti iubit? Iubeşti? Speranţa zic ei că moare ultima.

Eu şi Matei suntem bine. Face un an în iunie. E frumos şi puternic. Regreţi? Te deteşti? Dar ai avut puterea să te ierţi? Măcar atât. Eu te-am şters. Matei ştie că tati a murit ca un erou, încercând să salveze un copil dintr-un schimb de focuri într-o bancă. Să nu îndrăzneşti, ai înţeles? Să nu îndrăzneşti! Ţi-ai pierdut dreptul demult, în seara aceea în care ai ales să renunţi, laşule!

Ţi-e dor de mine? Îmi cauţi zâmbetul dimineaţa printre perne? Blestemi în fiecare noapte aşternuturile, fiindcă erau atât de reci? Nici nu puteam să cer mai mult...

Rainbow

2010-01-22T16:02:00.031+02:00

- Of, şi Cristi ăsta! Nu putea să mă aştepte, neseriosul, la gară, aşa cum mi-a promis? Ce fac eu acum într-un Bucureşti imens, despre care nu ştiu decât că are blocuri, străzi şi că e capitala României? Şi mai are şi telefonul închis... Pun pariu că s-a îmbătat aseară printr-un club-fantomă şi acum zace într-un pat necunoscut, savurându-şi visele. Papucii tăi, Cristi! Să ai coşmaruri cu mine îţi doresc...

Da... asta gândea un biet provincial care venise în vizită la fratele său, obligat fiind de părinţi, ca să îi aducă de mâncare, frate despre care vă daţi seama cât de conştiincios şi harnic era.
La 18 ani ai săi, Doru era un băiat pe care orice fată l-ar numi, fără reţinere, frumos: ochi negri, păr cârlionţat, buze frumos sculptate şi un fizic de sportiv. Avea şi un stil vestimentar plăcut. Simplu, totuşi. Less is more, remember? Nişte ghete cam ciudate, un blug închis la culoare, nici colant, nici de mai încap 4, un pullover simplu, vişiniu, ce se zărea pe sub descheiata haină neagră de stofă, un fular verde-închis şi un rucsac în spate. Acesta era Doru. Iar acum se uita pierdut în jurul lui. Făcea 13-14 pe peronul Gării de Nord, vorbind de unul singur. Blestemându-şi fratele, mai degrabă. Cred că a ameţit la un moment dat, căci se gândi să o ia la pas, de năluc, a ajunge el undeva. O să-l sune pe Cristi mai târziu, sperând că şi-a amintit de el.
- Stânga? Sau dreapta? Hm. Stânga. Da, stânga merge de fiecare dată. Bun. Păi ce ai de gând, Dorule? Mergi aşa, ca prostu'? Sună grozav, să ştii! Ha ha! Poate dă vreo maşină peste tine. Doamne, aglomerat mai e oraşul ăsta! Iar intersecţie? Stânga. Trebuie să recunosc că oamenii de aici sunt interesanţi. Nu am văzut atâtea specimene ciudate la un loc niciodată! Libertate, da... (Şi merge, şi merge...) Ameţitul ăla de frate oare ce naiba face? Au trecut 2 ore şi nici măcar nu a sunat! E clară treaba. Dorule, ia mai plimbă ursul o vreme, atunci.

- Tu ru ru ru, tu ru ru ru, tu ru ru ru ru!
- ...
- Tu ru ru ru, tu ru ru ru, tu ru ru ru ru!
- Aţi accesat căsuţa vocală a abonatului 0 7 ...
- Prostul!

Şi închide. Îşi continuă plimbărica devenită acum plimbare în adevăratul sens al cuvântului.
- Heei! Iată un parc! Hu. Puţină natură, nişte oameni de analizat, zăpadă primprejur şi bănci! Dăăă, Doru, normal că are bănci! (Merge...) Hm, banca asta pare a fi numai bună. (La câteva bănci distanţă, pe partea cealaltă, era o tipă destul de ciudată. Citea.) Pentru numele lui Dumnezeu! Fata aia e întreagă la cap? Cine a pus-o să se îmbrace în halul ăsta? Doamne... şi rozul acela din păr... Totuşi, ce-ar fi?...

___________________________________

- Maraaa! La telefon! ţipă din bucătărie o mamă.
- Da... vin. Alo?
- Mara! Ce faci? Bună dimineaţa!
- Mmm... 'Neaţa, Clara. Bine, îmi admiram noua vânătaie de pe picior, ascultând un tip răgând în boxe. Tu?
- Groaznic. Sper că ai glumit. Eu... fac bine. Vreau să te invit la o plimbare în parc, nu ne-am mai văzut de mult timp. Ce zici? Îţi surâde ideea?
- După cum văd, nu prea e soare pe cer, dar fie. În cât timp?
- Păi, ne vedem în Kiseleff într-o oră, e bine?
- Sigur.
- Pa, Mara.
- Pe mai târziu, Clara.

Închide receptorul şi se întoarce în cameră. Se uită pe geam. Se pare că nu este o zi tocmai pe placul ei. E ianuarie, ce naiba? Deschide şifonierul enorm şi începe a-şi căuta haine.
- Şi până la urmă, ce-i veni fetei ăsteia să mă cheme, auzi tu, la o plimbare în parc? Asta e vreme de aşa ceva? În plus... cu ce ocazie? Nu am mai vorbit cu ea... de când? De la Crăciun! Şi ce-mi veni să accept? Of, se pare că azi va fi o zi de pomină...

Colanţi, blugi (făcuţi bucăţi aproape), curea - roşie! - , un maieu, un tricou - verde -, încă un tricou (what the..?), de data asta negru, un pullover colorat (ha ha! are papagali!), un fular portocaliu, o eşarfă roz, o haină neagră (slavă Domnului), o pereche de bocanci roşii în picioare, un rucsac mic în spate, în care a îndesat: 2 cărţi, un pachet de Dunhill negru, 2 pachete de şerveţele, un pix, 3 brichete (pentru ce o fi având nevoie de atâtea?), un lipstick, o pereche de mănuşi (vorba vine, că una era mov şi cealaltă roz!), portofelul şi telefonul, şi Mara e gata de plecare.
- Pa, mamă!
- Pa! Te-ai îmbrăcat bine? E frig afară!
- 2010 - 1992 face 18, mamă, nu 2!

Şi trânteşte uşa în urma ei.
- Hm, e chiar bine afară. Niciodată să nu îţi crezi părinţii când spun că e ger. Mereu lor li se va părea mai frig decât ţie. (îşi aprinde o ţigară) Oricum, iarna rămâne groaznică...

Ajunge în parc la timp. Era 9:30. Se pare că cineva nu i-a urmat exemplul.
- Bun! Şi Clara unde naiba e? Mda... Bine, Mara, ia-l frumos pe Kant în braţe, ţigara într-o mână şi pune-te pe aşteptat!...

Last Christmas I gave you my heart...
- Alo? (Era sensibilă, deci...)
- Mara? Clara sunt. Întârzii, scuze.
- Da, mi-am dat seama de asta. E 10:30, Clara! spuse ridicând puţin tonul.
- Deja? Iartă-mă, am o problemă. Vin cât pot de repede.
- Ai face bine. E aici un tip care mă priveşte insistent de jumătate de oră şi aş vrea să scap de ochii lui. Deşi, trebuie să recunosc...

Beep, beep. Clara închisese telefonul.
______________________________

- ... dacă aş invita-o la o cafea? E frumoasă fata, parol! Ciudată, dar frumoasă. Şi părul acela parcă nu e chiar atât de roz, la urma urmei. Fii serios, Dorule! E roz - roz! Hm, da... e roz. Roz?! Dar îi stă bine... uite ce frumos îi evidenţiază ochii căprui ca de pui... mititica de ea, i-a fi frig şi ei. Şi mai e şi obosită de la atâtea pagini câte a dat de jumătate de oră. Citeşte repede, n-am ce zice! Abia de a întors vreo 3. Hm... curioasă treabă e că nu îmi sare în ochi niciun machiaj cât toată faţa, după cum ar zice ţinuta ei. Bun. Hai, Dorule.. nu e atât de rea tipa. În fond şi la urma urmei, ce e mai bine? să ieşi la o cafea cu o necunoscută frumoasă în Bucureşti sau să rătăceşti ca un câine plouat, aşteptându-ţi frăţiorul mult uituc să îşi deschidă blestematul de telefon, ca să vină să te ia acasă? Tre' să fii prost să te gândeşti de 2 ori! Hai, Doru, curaj.(intenţionează să se ridice de pe bancă)O, nu! Asta nu se poate! Cine e neinspiratul care s-a trezit să o sune taman acum? Chiar acum, când îmi făcusem curaj... O fi prietenul? M-ar mira. Cui i-ar plăcea un asemenea curcubeu uman? Că - Doamne iartă-mă - la câte culori are pe ea, nici nu i-aş putea spune altfel! (Ţie, fraiere, ţipă o voce lăuntrică...) Se uită la mine. Oare ce-am făcut? (Idiotule! Te holbezi la ea de mai bine de jumătate de oră şi te întrebi ce-ai făcut?!) Hai, piticule, taci! I-oi fi picat cu tronc. Ce, nu se poate? (Fii serios, frate, fii serios...)

Tipa închide telefonul uşor nervoasă. Părea că mai degrabă i s-a închis telefonul în nas, lucru pe care nu îl prea agreează. Priveşte la el câteva minute, apoi începe să arunce în geantă cartea, ţigările şi brichetele (totuşi, pentru ce cară atâtea?). Doru...
____________________________

- ... e simpatic tipul, continuă ea ca pentru sine şi închide telefonul. La cât e de frumos, pun pariu că nu e singur. De fapt, chiar acum cred că îşi aşteaptă prietena, o fandosită căreia îi trebuie 3 ceasuri să iasă din casă, să îşi potrivească talpa pantofului cu fundul poşetei şi să îşi toarne pe faţă o tonă de farduri având culori similare. Deşteapta! Nu ştie că nu se mai asortează papucii la geantă? Nţ nţ... Nu îl merită, oricine ar fi fata după care suspină el acum, pe o bancă amărâtă dintr-un parc al plictisitului de Bucureşti. Totuşi, ce se holbează aşa la mine de atâta amar de vreme? De admirat, sigur nu mă admiră. O fi gay şi-i place rozul părului meu? Sau o fi vreun violator? Nemernicul! Dar e frumos... O, nu! Am păţit eu multe la viaţa mea, aşa ceva nu-mi trebuie. Nu, nu, mulţumesc. Ia cară-te, Mară amară acasă, că şi aşa mincinoasa aia de Clara cine ştie dacă mai apare...
_________________________________

... văzând că se pregăteşte a pleca, porneşte spre ea.
- Hei! Stai puţin, te rog. Vreau să te întreb ceva.
- Da, da, vrei să mă întrebi ceva... Nesimţitule! Nu-ţi merge la mine! Şi o ia la goană.
- Heeei! Unde fugi? Până acum nu am mâncat oameni, deşi nutriţia mi-e omnivoră... Am o singură rugămite. Heeeei! Aşteaptăăăă! O ia pe urmele ei...

Şi uite aşa aleargă 2 ţicniţi prin Kiseleff, ţipând care "Stai!", care "Ai vrea tu!"... Trăiască iarna, căci simpaticii s-au trezit buluc într-o grămadă de zăpadă. Brrr!

- Prostule! Neruşinatule! Dă-te jos de mine! Sun la poliţie!(proastă remarcă!) Ajutooor! Mă violează!
- Hei, fato, calmează-te! Nu te violez, ce-ai?
- Arăt eu a chelneriţă? Măi băiete...
- Huh? Linişteşte-te, te rog. Nu vreau să îţi fac nimic rău. Nu aş fi în stare.
- Hm...(Se uită la el. Vorbea sincer, serios.)Bine, mă liniştesc. Ce vrei, totuşi?
- Ăăăă... păi. Uite, ştiu că nu ne cunoaştem, dar mi-ai picat cu tronc şi...
- Nu am toată ziua pentru tine, nu te supăra.
- Da. Păi... voiam să te invit la o cafea sau o ciocolată caldă, ce preferi.
- Ha ha! Te cred că ai febră, dar nu ţi se pare cam frig afară pentru asta?
- Mă aşteptam să fii diferită de celelalte, să te uiţi la mine zâmbind şi să îmi răspunzi sincer, fie că ar fi fost da sau nu, nu să mă iei peste picior, încercând să îţi ascunzi dorinţa de a accepta cât mai repede...

Mara tăcu şi deveni gravă. Dacă ura ceva mult pe lumea asta era să fie comparată cu alte fete, avea încredere în specialul ei. În plus, a ghicit-o. Chiar ar fi vrut să spună da din toată inima, căci îi plăcea de tip şi ar fi vrut să bea o cafea, să se încălzească. Cum a făcut asta?
- Îmi pare rău, spuse ea. Să o luăm de la capăt, bine?
- Bine, Curcubeu.
- Cum mi-ai spus?
- Curcubeu.
- Ha ha! De ce?
- Ai o oglindă?
- Eşti amuzant, n-am ce spune.
- Deci... bună, scuză-mă. Nu îţi fac nimic rău. Accepţi să ieşi la o cafea cu mine? Eu sunt...
- Nu îmi pasă. Ştiu cine eşti. Şi da, accept, mulţumesc.
- Ştii cine sunt?
- Da.
- Cine?
- Cheia Sol.
- O ho! Asta da chestie! Deci, unde mergem, Curcubeu?
- Unde vrei.
- Am uitat să menţionez: e prima dată când pun un picior în Bucureşti.
- O, şi eu care credeam că ai 2 picioare... Bine. Hai cu mine!
________________________________

Era o încăpere drăguţă. Culori calde, predomina un roşu închis, lumină prin jaluzele portocalii spre roşu, puţină lume... era plăcut. Şi-au lăsat ghiozdanele şi gecile şi s-au aşezat la masă. Tăceau amândoi, folosind drept scuză meniul prin care se uitau de zor, de parcă nu ar şti că tot ce doreau era o cafea mare.

- Bună ziua, ce doriţi? întrebă o tânără cam la 16 ani, puţin cam urâţică, ce-i drept.
- O cafea mare cu lapte şi 3 pliculeţe de zahăr, te rog! spuse Mara.
- Puţin surprins, Doru spune: la... fel...

Mara se uită puţin suspect la el, ridicând din sprânceana dreaptă.

- Glumeşti, nu?
- Ce vrei să spui? întrebă contrariat acesta.
- Tu chiar bei aşa cafeaua sau ai spus de lene "la fel"?
- Spre marea mea uimire, chiar o beau aşa, la fel ca tine.
- Hm...

Tăcere.

- Bun, începu Curcubeu. Deci... ce-i cu tine? Ce-ţi veni să mă inviţi la o cafea? Ne cunoaştem cumva şi eu nu ştiu?
- Pf... da' ştiu că eşti curioasă! Păi... ce-i cu mine... m-a trimis mama să-i aduc nălucului meu frate de mâncare, el nu ştie să facă şi când nu are mâncare de acasă, mănâncă pe unde apucă sau deloc. Straşnică treabă! Da... şi am stat azi în gară vreo jumătate de ceas aşteptându-l, l-am sunat, telefon închis, aşa că m-am gândit să pierd vremea plimbându-mă a pagubă pe-aici, şi aşa nu ştiu nimic din oraşul ăsta, aşteptându-l pe Cristi să-şi deschidă telefonul. Cu tine ce-i?
- ... hm... m-a sunat o... amică să mă invite la o plimbare în parc, pe motiv că nu ne-am mai văzut de mult. Ceea ce este adevărat, fapt care îmi ridică semne de întrebare. Trebuia să ne întâlnim la 9:30, ea m-a sunat peste vreo oră să mă anunţe că întârzie - de parcă nu era evident! - şi nu a mai venit, după care m-am trezit cu un nebun holbându-se la mine şi alergându-mă prin Kiseleff, iar acum, iată-mă, stau la o cafea cu acel nebun. (Doru râde) Până la urmă... ce-ţi veni să mă inviţi la o cafea?

Se gândi puţin, apoi începu:

- Întotdeauna am trăit cu speranţa că mă va opri cineva pe stradă şi mă va invita la o cafea. Un om pe care nu-l cunosc, pe care nu l-am mai văzut niciodată. Un om cu care voi putea vorbi câteva minute sau ore cât savurăm cafeaua, care să îmi inspire încredere, care să mă binedispună, care să-mi spună ceva nou, ce nu am mai auzit niciodată, cu care să trăiesc un sentiment incredibil, un om pe care să îl păstrez ca una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele... Oare chiar sunt atât de urât şi par atât de inabordabil încât nu i-a trecut prin minte nimănui, uitându-se la mine, să îmi adreseze un cuvânt? Oamenilor le este teamă de necunoscut, le este teamă să încalce nişte reguli stupide scrise naiba ştie unde, le este frică să iasă din mulţimea de persoane care cred că nu este bine să vorbeşti cu străinii, căci aşa le spunea mama când erau mici... Ce-i drept, trăim şi într-o lume în care s-ar putea să te trezeşti cu un pumn în faţă dacă adresezi o întrebare unui oarecare de pe stradă. S-ar putea să te mire cât de indiferent e, chiar dacă il întrebi doar cât e ceasul. Dar îmi plăcea să cred că în atâta puzderie de oameni la fel, este cineva care are aceleaşi gânduri ca mine şi care îndrăzneşte să iasă la o simplă cafea cu un necunoscut. E uimitor să vezi că oamenii aceştia, cu care ai treabă o singură dată în viaţă, sunt mai speciali şi lasă urme atât de frumoase!... Şi după ce am aşteptat nişte ani acea persoană, m-am gândit: de ce să nu fiu eu omul acesta, dar pentru altcineva? Am realizat că dojeneam o fiinţă care eram chiar eu, că poate mai există indivizi care au acelaşi gând ca mine, dar tot ce făceau era să aştepte, în loc să facă ceva cu adevărat pentru asta. Aşa că iată-mă într-o zi de ianuarie într-un parc din Bucureşti, sorbind din priviri o tipă al naibii de ciudată şi de colorată, dar frumoasă, care mi-a atras privirea, citind pe o vreme cam groaznică o carte destul de groasă, cu o mănuşă mov şi alta roz ţinându-i de cald, trăgând însetată dintr-o ţigară tare, vrând să-şi distrugă cât mai repede plămânii şi dându-şi după ureche, din când în când, câte o şuviţă roz care îi obtura privirea. Şi mi-am zis: "băiete, ea este!".

Mara era emoţionată. Tremura în interiorul ei. Nu îi venea să creadă ce om deosebit avea în faţa sa. Îi venea să sară în braţele lui, să îi mulţumească şi să îi propună să se mute împreună. Doamne, ce gânduri avea! A atins-o în umanul ce exista în fiinţa ei; o deranja puţin lucrul acesta, dar nu mai reuşise nimeni asta, motiv pentru care îl aprecia enorm.

- ... Tac, altfel o să stric totul.

- Cafelele dumneavoastră.
- Mulţumim, spuse Doru pentru amândoi. Mara era cu gândul în altă parte.

- Cu tine ce-i? întrebă Doru în timp ce-şi prepara cafeaua. Ce ascunzi? Unde-ţi fug gândurile?

(După alte 2 minute de linişte...)

- Cu mine? Nu e nimic. Sunt un om demn de dispreţ. Nu mă mulţumeşte nimic, mă plictisesc oamenii din jurul meu. Prieteni nu am, nu am decât nişte cunoştinţe vechi de mulţi ani care îşi mai amintesc de mine din când în când şi cărora le trimit mesaje de ziua lor şi atât. Îmi place să stau închisă în casă şi să murdăresc pânze cu uleiuri, ascultând la maximum zgomote în boxe, ca să arăt că nu vreau să fiu deranjată. Când mă enervez, căci nu iese nimic ca lumea, ies de una singură şi colind străzile oraşului, beau cafele en-gros şi fumez sute de mii zilnic. Mă relaxează. În unele zile mai citesc în parc, analizând oamenii: părinţi se plimbă fericiţi cu copiii, se trag cu rolele, cu bicicleta sau doar se joacă cu mingea; cuplurile se ceartă, se împacă ori se bucură; iubitorii de sport îşi şlefuiesc siluetele; iar doi bătrânei merg la braţ liniştiţi şi deapănă amintiri frumoase: "-Îţi mai aduci aminte cât ai băut la nunta noastră, Mircea? *Sigur, Ana... doar 3 pahare de vin. - A fost recordul tău... *Şi ce-ai fi vrut? Să-mi ratez cea mai fericită zi din viaţă?". E cutremurător să vezi atâta iubire, mai ales când tu eşti incapabil de un asemenea sentiment. Mă îmbrac colorat când mă simt oribil şi nu am chef de nimic; când mă simt mai bine, mă îmbrac banal, monocrom, să nu îmi vadă nimeni zâmbetele de pe chip. Vreau un om care să mă scoată din acest banal idiot ce mi l-am creat singură, căci doar eu nu pot, pentru că nu îmi place de mine. Ce să-ţi mai spun?...

Doru era surprins de sinceritatea ei, iar acum îi împărtăşea frustrarea şi suferinţa. Habar nu avea ce să spună, iar frazele uzuale aflate pe gurile tuturor îl enervau.

- Te va mira să afli, într-o zi, că acest om a existat mereu în preajma ta, dar nu i-ai acordat atenţie, cuprinsă fiind de conflictele tale.
- Aş vrea eu...

Mara sorbea din cafea şi privea în gol, iar Doru o sorbea pe ea din priviri şi era fericit că o întâlnise.

- Nu te supăra, îmi aduci un pahar cu apă, te rog?
- Sigur, răspunde tipa de 16 ani.
- Mulţumesc.

Cuprinsă de sine, Curcubeu nu realizează ce se întâmplă, până imaginea băiatului bând 2 pastile o aduce cu picioarele pe pământ.

- Ce ai? De ce bei pastilele astea?
- Uhm... pf... păi... nu am mare lucru, sunt doar răcit.
- Sigur?
- Da, minţi el.
- Ştii... vreau să-ţi mulţumesc pentru invitaţie, murmură Mara. Experienţa asta rămâne de neuitat. Ai să mai vii pe aici? Aş vrea să te mai văd...
- Cu mare drag. (pauză) Nu ştiu dacă mai vin, nu cred că o să mai pot.
- De ce nu? Nu trebuie să-i mai aduci merinde lui Cristi?
- M... vine... mama de obicei.
- Atunci... asta e prima şi ultima dată când ne vedem?... Era tristă.
- Aşa se pare.
- Ce păcat!...
- Nu e adevărat. Eu sunt fericit că am reuşit să cunosc acea persoană de care îţi vorbeam la început şi să beau o cafea cu ea. Acum pot spune că viaţa mea şi-a atins scopul. Era tot ce voiam mai mult să fac. Iar pentru asta, îţi mulţumesc enorm.
- Chiar... nu ai pentru ce, spuse Mara cu o voce tremurândă. Şi eu îţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii puţin. Acum o să mă uit de 2 ori în jurul meu.
- Aşa să faci. Fii atentă la oameni şi bucură-te de ei atât timp cât îi ai. Fii fericită că ai prieteni, nu le da cu piciorul. Iar băiatul pe care îl cauţi... fii convinsă că e mai aproape decât crezi.

Zâmbiră amândoi. Last Christmas... Tu ru ru ru, tu ru ru ru, tu ru ru ru ruu.. Începură a suna telefoanele.

- Alo?
- Doru?
- Da.
- Cristi sunt.
- Papucii tăi, Cristi! Unde naiba ai umblat? Ştii cât e ceasul?
- Nu, dar presupun că e târziu, de ţipi la mine.
- Uuu. Serios? Unde eşti? Trebuia să fim acolo la 11.
- Of, la dracu! Şi acum cât e ceasul?
- Vreo 3.
- Au! Hai că vin după tine. Unde eşti?
- Vino la Kiseleff.
- Bine. Pa.

*

- Da?
- Mara, ce faci? Unde eşti? Iartă-mă, am avut treabă, serios!
- Da, Clara, şi marmota?
- Of... hai zi-mi, eşti tot acolo? Vin imediat.
- Da, sunt tot aici. Hai...

*

- Se pare că fratele meu şi-a amintit de mine, în sfârşit.
- Da, şi prietena mea la fel. Trebuie să merg înapoi în Kiseleff, să o aştept.
- Şi eu. Hai!

Lasă banii pe masă, se îmbracă şi pleacă. Mara îşi aprinde o ţigară.

- Vrei?
- Nu, mulţumesc.
- Sigur? Nu-ţi cer bani pe ea, să ştii.
- Sigur, nu mai fumez.
- Bine.
- Auzi... de ce mi-ai spus că mă cheamă Cheia Sol?
- Hm... Pentru că ea este la începutul portativului şi un cântec nu ar fi întreg fără ea; în plus, sol în spaniolă înseamnă Soare, iar azi, tu ai fost soarele meu pe o vreme atât de urâtă şi am să te ţin minte toată viaţa.
- Drăguţ, îţi mulţumesc, Curcubeule.
- Cu plăcere, Soare.

Râseră amândoi.

- Ei da. Păi... cred că până aici ne-a fost, spuse Mara văzându-se ajunşi în parc.
- Cred că ai dreptate. Să ştii că nu am să uit ziua asta niciodată.
- Nici eu, îngână fata.

Şi se îmbrăţişează. Mara îşi scoate de la gât fularul portocaliu şi i-l dă lui, apoi intră în parc, se aşază pe banca pe care a stat câteva ore mai devreme, iar Doru îl aşteaptă pe Cristi la intrare, căci venea cu maşina.
_________________________________

- Doru!
- Cristi, nemernicule!
- Ce faci, mă?
- Iaca aştept de dimineaţă să mă sune un frate. Tu?
- Ruşinat, Cristi răspunde doar "bine..."

Din maşină iese o tipă simpatică, îl pupă pe obraz şi îi mulţumeşte enorm de ajutor, după care o ia la fugă în parc.

- Şi ea e... spuse Doru.
- Ea e Clara. Am dat peste ea în trafic, i-am boţit puţin maşina, aşa că a trebuit să aşteptăm poliţie, service, etc şi să o aduc aici, trebuia să se întâlnească cu o prietenă. În fine... poveste lungă. Hai, mergem?
- Da... sigur... răspunde acesta cu jumătate de gură, în timp ce făcea conexiunile.
_________________________________

- Maraa! N-o să-ţi vină să crezi ce am păţit...
- Oh, nici ţie ce am păţit eu. Până la urmă, e bine că ai întârziat, dacă se mai poate spune aşa.
- Da, şi mie îmi pare bine.
- Uite, când plecam de-acasă, prin intersecţie, un idiot - Cristi - se opreşte în mine şi îmi boţeşte maşina. Şi...
- Cristi?
- Da.
- Ce ciudat...
- Da, şi...
___________________________

- Maraa!
- Da, mamă!
- Ai un plic, vino şi-l ia!
- Imediat!

Coboară şi urcă grăbită în cameră, ca să vadă ce e. Foarte rar primea ceva prin poştă. O scrisoare!...

"1 martie 2010

Dragă Curcubeu,

Iartă-mi laşitatea şi ce mai vine odată cu ea. Acum, când citeşti cuvintele acestea blestemate, eu sunt undeva prin rai sau prin iad, târguindu-mi locul de veci. Ştiu că mă urăşti, dar nu aş fi putut să-ţi spun asta atunci. Simţeam că nu îşi are locul.

Când am venit în Bucureşti, nu era ca să îi aduc mâncare lui Cristi. Trebuia să îmi iau analizele, analize care mi-au confirmat bănuielile: sufeream de cancer pulmonar, aşa că sfârşitul a fost inevitabil.

Vreau să îţi mulţumesc enorm pentru acea zi de ianuarie, era tot ce aveam nevoie ca să plec fericit şi în pace. M-am îndrăgostit de tine de cum te-am văzut. Pentru asta, îi mulţumesc vieţii, că mi-a dat timp să mă bucur de tine, câtuşi de puţin. Plec cu gândul că am iubit. Ştiu că relaţia noastră a fost prea scurtă, dar crede-mă, nu am fi avut nevoie de mai mult. Îmi pare rău că nu am mai vorbit prea mult de atunci, doar nişte e-mail-uri. Am fost foarte slăbit. Ştiu că ai fi vrut să ai habar de starea mea, să fii aici ultimele mele zile. Eu nu. Aşa, am în minte clipele frumoase de atunci, zâmbetul tău, mănuşile tale şi eşarfa de la gât. Iar fularul, a stat alături de mine în fiecare zi. Şi-a cam pierdut parfumul, din păcate. Iar tu mă ai în minte frumos şi în putere, cum eram atunci.

Fii fericită. Şi nu uita: priveşte atent în jurul tău, omul care te va scoate din banalul tău e aproape.

Ai alături o carte. Sper să-ţi placă.

O primăvară frumoasă, Curcubeule!

Ai grijă de tine şi să nu mă plângi. Te voi bântui dacă o faci.

Cu drag,
Soarele.

P.S. Mi-e dor de tine. Te iubesc.

Mara plânge de când a citit primul rând. Scoate din plic o carte. Pe coperta ei scria: "Păstrează amintirile noastre minunate, dar nu-ţi fie teamă sa-ţi faci altele noi..." *1* A izbucnit într-un plâns amar şi a rămas aşa multă vreme...
________________________

Câteva luni mai târziu, Mara stă într-o cafenea, fumează şi se holbează la un tip. Îl ştia, era coleg de liceu cu ea de 4 ani, însă abia acum îl vede cu adevărat. Era simpatic şi citea din Kant - un punct în plus. Recunoscuse cartea după copertă. Oare cum îl chema? Hai, ştia doar...

- Bună...ăăă... Silviu, nu-i aşa?
- Da. Bună, Mara.
- O, ştii cum mă cheamă. Uite... ăă... voiam să te invit la o cafea... Ce spui?
- Ţi-a luat cam mult timp... Spun da.

Doru a avut dreptate.
_____________________________________

.THE END.

*1* - P.S. I love you, Cecelia Ahern.

Despre căsătorie

2009-12-29T10:08:00.006+02:00

După jalnica postare de prin apropiere de miezul nopţii, m-am gândit să îţi împărtăşesc părerea mea despre căsătorie, concepţia mea nou dobândită. Doar să nu mă judeci. Este primul lucru pe care ţi-l spun despre mine concret. Resturile sunt împrăştiate prin textele ce le scriu. Norocul meu e că nu ştii ce să alegi ca fiind "eu" şi ce nu.

Aşa... păi - eu vreau să mă căsătoresc cât mai devreme. Şi acum m-aş căsători, dacă aş avea cu cine şi dacă aş putea.(se înţeleg punctele care vin menţionate aici). De ce? Pentru că mi-aş trăi viaţa mai frumos, mai bine, mai lipsită de regrete. Cum vine asta? Hm... Se zice că dragostea durează 3 ani. (Apropo, este şi o carte care se numeşte aşa. Aparţine lui Frederic Beigbeder, în cazul în care vrei să o citeşti. Eu nu am făcut-o). Să spunem că m-aş căsători pe la 19 ani, presupunând că am avut deja un an de relaţie cu viitorul soţ. Mai rămân 2 ani de iubire, nu? După zicală vorbind. Să nu ai impresia că sunt de acord 100%. Aş prefera să îmi trăiesc anii cei mai frumoşi dintr-o relaţie, aceştia care-s pe la început, (apoi e greu să vii cu ceva nou, să nu te plictiseşti, să descoperi ceva diferit, ceva nou la partener/ă) în căsătorie. Şi dacă e într-adevăr să meargă, va merge. Ştii că actul acesta de căsătorie schimbă oamenii într-o manieră în care nu îţi poţi imagina.

Dacă e să nu meargă căsătoria, nicio problemă. Există divorţul - blestematul şi salvatorul de divorţ! Mai cheltuim nişte bani, că şi aşa ne scăldăm în ei, se rezolvă. Da... şi ajung, astfel, la 21 - 22 de ani divorţată, cu o facultate la activ, eventual un job. Eventual, mai bine zis obligatoriu. Şi fără copil, în cazul în care te gândeşti la asta. Nu vreau să fac un copil până nu ştiu că îi pot oferi tot ce vreau eu. Sună atât de aiurea? Nici pe departe!

Decât să stau 10 ani cu un om, să nu ne căsătorim, că vai, vezi Doamne, nu e terminată facultatea, că nu avem un job, că nu avem nu-mai-ştiu-ce naiba, că mi-e frică, că dacă ne pică picioarele, că dacă şi dacă... şi apoi să ne căsătorim, într-un final, cam pe la 30 şi de ani, după care - ghici ce? Să divorţăm după jumătate de an, cu indulgenţă 1 an, de la căsnicie şi să îmi plâng de milă apoi, că am pierdut 10, pardon, 11 ani din viaţă cu un om, că nu mi-am trăit nici facultatea, că eram numai ochi şi urechi pentru el, că am renunţat la o parte din prieteni (sau la toţi, în cel mai rău caz), că nu am mai dat pe acasă de mult timp, că el avea impresia că mă duc să-l înşel şi câte şi mai câte! De ce să fac asta? De ce să ajung la 30 de ani cu atâtea regrete, blestemând poate, fără motiv bine fondat? Sau să fac parte din acei oameni care se tem prea tare de o căsătorie încât preferă să frece menta ani din viaţă, doar de această teamă de a fi aşteptat acasă de cineva? Nu!

Prefer să zic că mi-am pierdut doar 3 ani din viaţă, că am făcut şi o facultate, cine ştie cum am făcut câţiva ani din ea, că am şi iubit, că am fost şi căsătorită, că am şi experienţă, că sunt divorţată, că nu am copil, din fericire şi că am toată viaţa înainte! Nu sună mai bine?

Ţi se pare o prostie, prietene. Sau poate vorbesc din părţi, cine ştie? Eu ştiu că aş prefera să îmi asum această responsabilitate mai devreme, aş trăi altfel, cred că aş fi mai fericită decât persoanele din cele 2 situaţii menţionate, care, se ştie, nu-s singurele posibile.

Nu-ţi cer să fii de acord, îţi cer doar să nu mă judeci. Mulţumesc!

"Va fi bine, Tudore, va fi bine."

2009-12-14T17:03:00.003+02:00

Suni. Îţi răspunde o voce dulce. “Da?”. Tremuri. “Ce voiam să zic? Doamne… A… da! Uhm… Bună.” Îţi răspunde inocent: “Bună şi ţie.” “Te-am… sunat să te întreb la ce oră ne vedem azi”. “Serios? Şi cine a spus că ies azi?” Rămâi tablou. Te bâlbâi… “ Pppp..păi… nu ştiu… adică… na, speram să… cum vrei.” “Aşteaptă-mă la 8” Şi parcă ai renăscut. “Bbbine, bbine, te aştept”. Ea se mulţumeşte doar cu apăsarea tastei de terminare a apelului.

Cravata – cea care îi place, vişinie cu puţine dungi negre. Pantofii, pantalonii, sacoul – toate în regulă. Da, şi părul ţi-l aşezi. Eşti nebărbierit de 2 zile. Ştii că îi placi mai mult aşa. “Să nu uit să trec pe la florărie…”. Cheile! Da, le ai pe masa de lângă uşă. Le iei, dar nu înainte de a te mai uita o dată în oglindă. “Oare o să îi placă?” Şi pleci.

E 8. Priveşti la fereastra ei. Da… lumina e aprinsă… parcă îi vezi umbra firavă perindându-se prin cameră. “Oare la ce se gândeşte? O fi nervoasă şi ea, ca mine? Nu… Nu e în firea ei.“ În dreapta ta 20 de trandafiri roşii îşi aşteaptă mâinile care să-i mângâie afectuos. Ceasul de la mâna stângă ticăie cu un zgomot asurzitor. Parcă trece atât de greu timpul!... Îţi verifici buzunarul. Încă e acolo. Te uiţi în oglindă. “Va fi bine, Tudore, va fi bine…” Ceva te strange de inimă.

8 şi 20. A stins lumina. Trebuie să vină. Neîndemânatic, ieşi din maşina spălată azi special pentru ea, cu florile la spate. De parcă nu s-ar vedea măreţia lor în umbra ta destul de slabă, recunoaşte. Nu auzi decât timpul trecând odată cu tic-tacul tocurilor ei pe cărarea cimentuită ce duce la tine acum. Tremuri tot. Ce e cu tine, eşti slab de inimă? Nu vezi decât silueta perfectă a unei femei ce se apropie cu graţie de tine.

Iat-o! “Doamne, ce frumoasă e!” Da, ai dreptate… Dă-i florile! Ce stai? Sărut-o! Spune-i ceva! Stând aşa nu rezolvi nimic. Ştiu… e prea frumoasă. Părul ei castaniu se revarsă peste paltonul alb ce-ţi place ţie atât de mult. Ochii ei căprui parcă sfidează orice lege a misterului şi a profunzimii, privindu-te cald. E naturală şi iubeşti asta la ea. “Ce faci?” te întreabă cu aceeaşi voce. O! Şi realizezi şi tu că stai ca un prost şi te uiţi la ea fără să spui nimic. “Uhm… Mă înec în frumuseţea ta şi sunt cel mai fericit că doar eu pot face asta. Poftim. La mulţi ani, Ana!” Îşi trece mâna dreaptă prin părul tău şi îţi mângâie chipul. “Mulţumesc, Tudor”.

O cheie în contact, faruri aprinse, un zgomot de motor şi aţi plecat... Intersecţia e aproape. Un nebun din dreapta trece pe roşu cu 150 la oră.

Nu a supravieţuit… Doar plângi. Eşti rănit, dar ce contează? O iei în braţe, sfărâmată… “Anaa!! Ana… trebuia să fie o zi perfectă azi. La naiba, Ana! Trebuia să spui “da” şi să trăim fericiţi. De ce mă laşi în întuneric, Soare drag? Te iubesc e diminutiv al sentimentelor mele…”

Cu inima sfâşiată şi trupul vătămat o porţi pe ultimul drum. Odată cu ea îngropi tot binele, frumosul şi bucuria. Şi inelul... inelul cu 20 de rubine şi inscripţia: “toujours ensemble”. Erau cuvintele voastre preferate.

Simţi nevoia să o cauţi printre lucrurile ei. Măsuţa de toaletă, parfumul ei preferat, peria de lemn, rujul roşu pe care îl purta doar la ocazii speciale… Pe birou zace jurnalul învechit de timp.

“13 decembrie. Sunt însărcinată. Sunt sigură că Tudor va fi cel mai fericit om. Îi voi spune azi. La mulţi ani mie…”

Mâna cedează şi scapă caietul pe jos, cuprinzând ochii care plâng sărat… A fost prea mult.

Ultima scrisoare

2009-12-12T15:32:00.007+02:00

12 decembrie 2009, 12:31 pm

Ai fi putut să mă suni măcar, să îmi spui „La mulţi ani!” ! Sau să-mi trimiţi un amărât de mesaj! Ce pierdeai? 5 minute din viaţă? Dar Doamne! Unde ţi-s cuvintele cu care îmi umpleai ore întregi din noapte, unde ţi-s sentimentele? E tot ce voiam să faci pentru mine. Atât. 3 cuvinte şi un semn de punctuaţie... Şi aş fi putut fi fericită, în sfârşit, crezând că încă mai exist. Dar tu nu ştii nici măcar că ieri a fost ziua mea... O zi de rahat, de altfel. Dar ai fi putut fi singurul care să o facă specială. Tu! Nimic mai mult, nimeni altcineva.

Ştii... ieri era ultima şansă care ne-am dat-o. Am sperat să alegi şi tu, pentru prima şi unica dată în atât timp pierdut, momentul potrivit să apari, să mă inviţi pentru a nu-ştiu-câta oară la acea cafea de pelin pe care nu am apucat niciodată să o savurăm împreună. Oare de ce nu mă miră că nu ai făcut asta?

Prin ce paturi umbli? Prin ce oraşe îţi laşi amprentele? La ce urechi şopteşti minciuni învelite în miere? În ce scrumieră laşi ţigările fumate pe jumătate? Ce femei ţi se perindă prin minte? De câţi ani mai ai nevoie ca să realizezi că tot la mine ai să te întorci? De fapt, asta ştii deja. Doar negi. Şi ştii prea bine că am dreptate.

Ieri ai uitat de mine intenţionat. Ieri, când toată fiinţa mea striga după mâna ta de ajutor! Am renunţat la a mai spera că mă vei suna într-o zi să-mi spui: „am venit acasă”. De azi te arunc în cel mai adânc puţ existent în sufletul ăsta tâmpit, împărţit în atâtea fântâni secate de apă şi pline cu prostii, regrete şi minciuni... Oare voi reuşi să te las acolo?

Aşa că sper să nu mai apari niciodată, nici peste 6 luni, nici peste un an, nici peste 4. Renunţă la acest obicei. Ieri a fost ultima ocazie. E mai bine pentru noi şi o ştii. De fapt, o ştiai cu mult înainte să conştientizez eu asta... Probabil de aceea nici nu ai sunat. Da... poate e mai bine aşa, până la urmă. Dar trebuia să îmi spui măcar „pa” şi aş fi vrut să o faci ieri...

Aş vrea să te urăsc, să te omor în toate amintirile cu tine, să plâng o dată şi gata, să îţi şterg casa cu un burete, ca să nu mai fiu tentată să mă uit la fereastra ta pustie când îmi grăbesc paşii spre casă, zilnic. Cum de ne-am nimerit să locuim pe aceeaşi stradă prea aglomerată pentru urâtul ei? Ce idioţenie!...

Şi ai să mă numeşti obsedată, dar ştii prea bine că nu te întrec. Şi ştim amândoi că aşa vom fi toată viaţa, pentru că ochii mei vor fi mereu în inima ta, iar surâsul tău totdeauna în gândul meu.

Să ne dezlege cineva de poate, să ne judece şi să ne împroşte cu noroi, de vrea. În zadar va fi...

Te urăsc. Şi nu am să te iert niciodată că nu m-ai sunat ieri. Am fi putut fi fericiţi, am fi putut renunţa la a ne face rău singuri. Nu ne-au ajuns atâţia ani de laşitate?

Totuşi... am să continui să te aştept fără să realizez, până când nu o să mai am oxigen. Şi o să îmi trăiesc viaţa normal, ca şi cum nu ai fi existat niciodată. Iar tu îţi vei construi viitorul la care visai şi vei fi fericit. Şi te vei gândi la mine de fiecare dată când va începe o nouă vară.

Se pare că niciun puţ nu e suficient de adânc. Bun rămas...

Cu drag,
Eternul tău subconştientul inconştient

P.S. Iubeşte-mă ca până acum şi urăşte-mă cu aceeaşi intensitate. O să fac la fel.

3:24 pm

Gloomy Sunday

2009-12-06T17:03:00.004+02:00

6 decembrie, 2009, 1:55 PM

-Te-ai mai gândit la mine?
-Ar fi trebuit?
-Nu ai putea să nu o faci, recunoaşte.
-Mă citeşti ca pe o carte deschisă şi atunci când am zeci de lacăte la intrare...
-Sunt deja în interior, lacătele nu fac decât să mă ţină mai aproape de tine.
-Să ştii că m-am gândit, precum spui, la tine. Din păcate.
-De ce din păcate?
-Pentru că mă întristezi. Mă întristează să mă gândesc la tine. Pentru că doar mă face să realizez că nu am ştiut niciodată să te păstrez aici, când am avut nevoie. Pentru că gândindu-mă la tine nu pot decât să mă întreb: ‚cum poate minţi un om atât?’ şi să rămân fără răspuns. Mă întristezi, căci ştiu că niciodată nu m-aş putea ridica la înălţimea ta, la standardul atât de înalt pe care îl păstrezi pentru mine. Deoarece atunci când mă gândesc la tine nu pot să nu îmi vină în minte reproşurile tale, care mă fac să mă simt atât de infimă!... De ce vrei mai mult? De ce te dezamăgesc? De ce de atâţia ani mă uiţi când vreau să îţi aminteşti de mine şi mă închipui când nu mă aştept să apari? Mă întristează să te am în minte. Pentru că mi-e teamă de mine, de sentimentele mele. Mi-e atât de teamă că s-au hiperbolizat în prezenţa ta sporadică de-a lungul acestor ani!... Mi-e teamă că a fost ultima şansă şi nu am profitat de ea. Mi-e teamă că minţi. Şi mai ales... mi-e teamă că eşti regretul meu cel mai mare, misterul niciodată desluşit, singurul care mi-a desenat fluturi pe portativ în loc de note şi unica ciocolată preferată rămasă nemâncată, de teama de fi suferit... Singurul tren în care aş fi vrut să urc şi nu am apucat...
-Am să te urmez, am să te aştept şi am să te trezesc iar dimineaţa, ca să mergem la plimbare pe plaja noastră, neştiută de nimeni şi...
Era momentul să întoarcă caseta de atâtea ori ascultată la un casetofon atât de bătrân!...

Apropo de titlu, e o piesă ce aparţine compozitorului şi pianistului Rezso Seress (ungur)ce a scris-o în memoria fostei iubite, logodnice. La scurt timp după apariţia melodiei, aceasta s-a sinucis. Treptat, această compoziţie a mai provocat o serie de sinucideri, până la a compozitorului însuşi. Probabil ştiaţi asta deja o parte din voi. Dacă vreţi să ascultaţi piesa, o puteţi face aici şi aveţi şi povestea relatată pe scurt, aş spune eu.

Condoleanţă...

2009-12-04T14:49:00.003+02:00

Chestiile astea au vreo 3 ani, mă rugase un prieten să îi fac un scenariu pentru un filmuleţ, nu mi-a ieşit nimic, desigur. Dar am dat peste documentul acesta din greşeală şi am zis: de ce nu? Criticaţi.

I
Personaje: Sara Deleanu, elevă de liceu. Ana - sora ei. 2 profesoare, câţiva elevi-personaj colectiv.

Ora de engleză.
Prof: Good morning, class!
Clasa: Good morning, teacher!
Prof: V-am adus lucrările. Am avut timp aseară şi le-am corectat. În general, sunt bune. Mai multă atenţie la modale, totuşi. Să vedem ... Maria-9,50. Andrei-9. Sara...
(Ea se ridică picioare şi se îndreaptă către catedră, având capul uşor plecat.)
Prof: (uimită, contrariată, cu tonul scăzut, pentru a nu fi auzită prea mult de ceilalţi elevi) Sara... Ce s-a întâmplat cu tine? Mă uimeşti! Ştii ce notă ai luat? Un amărât de 6... Este cea mai mică notă din clasă! Nu ai avut niciodată note mai mici de 9 la engleză...
Sara: (cu faţa în pământ.) Îmi pare rău că vă dezamăgesc... (îşi ia teza şi se duce în bancă. Cu capul pe aceasta, începe să plângă înăbuşit şi discret.)

Următoarea oră - cea de romană.
Prof: Bună ziua! Luaţi loc. V-am adus tezele, în sfârşit. Scuze că a durat atât timp. Am fost ocupată cu celelalte teze ale copiilor din clasele a VII-a şi a VIII-a. (dă tezele unei eleve din prima bancă, să le împartă, însă păstrează una.)După ce le împărţiţi, faceţi linişte. Eu o să am puţin treabă. Sara Deleanu, te rog să vii puţin pe hol, cu mine.
(cu aceeaşi tristeţe pe chip, iese pe holul liceului, împreună cu profesoara)
Prof: Sara... Spune-mi, ce s-a întâmplat? Ai probleme în familie? Tu eşti una dintre cele mai bune eleve ale mele. Acum - ai dat foaia goală...
Sara: (plecându-şi capul.) Va rog să mă iertaţi. Nu am fost în stare să scriu nimic. Am vrut să încetez a mai fi considerată un elev model, unul dintre cei mai buni, să mă pun în locul celor care nu sciu nimic şi care iau note mici. Atât. Nu am nimic. Chiar mă simt bine. (Îşi ridică capul şi schiţează un zâmbet forţat)
Prof: Te cunosc, Sara. Spunea-mi ce ai. Poate te pot ajuta.
Sara: Sunt bine, staţi liniştită. Mulţumesc pentru griji. (Zâmbeşte forţat din nou.)
Prof: Dacă ai nevoie de ceva, este de ajuns să-mi spui.
Sara: Vă mulţumesc.

(Fata pleacă de la liceu spre casă.)
Sara: (În gând.) Ce note mici...(oftează) Ce o să-i zic Anei? Mai bine nu i-aş zice. Dar tot va afla într-o zi. Căci adevărul mereu triumfă. Am să-i spun, totuşi...(lasă capul în pământ şi merge alene, târâindu-şi picioarele)

II
(Ajunsă acasă, Sara descuie uşa, intră şi se duce direct în dormitorul Anei)
Sara: Anaaa! Anaaa!(plânge şi, foarte agitată, sună la Salvare.]

(La spital)
Doctorul: Domnişoară, vă rog să aşteptaţi. Nu puteţi intra.
(După 3 ore de aşteptări, nervi, nerăbdare şi rugăciuni)
Doctorul: Ne pare nespus de rău, dar... nu am reuşit să facem nimic. Sora dumneavoastră... sora dumneavoastră... a suferit un stop cardiac. Îmi... pare rău...(Încearcă să îi pună mână pe umeri, dar Sara se smulge şi aleargă în salonul Anei)
Sara: (aruncându-se peste ea, îmbrăţişând-o) Nuuu, Ana! De ce??? Am nevoie de tine! Acum sunt singură. Te rog, Ana! Iartă-mă!...(plânge, este sfâşiată, distrusă)

(Peste 3 zile. La cimitir, Sara este însoţită la înmormântare doar de preot şi dascăl. După terminarea slujbei, rămâne singură, cu un buchet de trandafiri albi în mână. Cade pe mormânt, odată cu florile... Un băiat o priveşte de la distanţă şi rămâne impresionat şi înduioşat de durerea ei. Stă preţ de câteva clipe şi o admiră, apoi, cu sfială, se îndreaptă spre ea)
T: (punându-i mâna pe umăr) Nu mai plânge. Totul o să fie bine.
Sara: (tresare, însă nu se uită la el) Te rog să mă laşi singură.
Fără a mai spune ceva, băiatul se face nevăzut.

Va urma, cred...